Ziarul de Duminică

Operaţiunea SwissLeaks/ de Gérard Davet şi Fabrice Lhomme

Operaţiunea SwissLeaks/ de Gérard Davet şi Fabrice Lhomme

Autor: Ziarul de Duminica

04.02.2016, 23:39 176

Aproape 200 de miliarde de euro stocate pe un stick USB. Opt persoane, printre care un judecător, un spion şi un agent al Fiscului, hotărâte să spargă omertá financiară. Doi anchetatori pe urmele unei escrocherii mondiale: 106.000 de conturi ascunse la banca elveţiană HSBC; cea mai mare fraudă fiscală descoperită vreodată. Gérard Davet este ziarist francez de investigaţii, reporter la cotidianul Le Monde. În colaborare cu Fabrice Lhomme, a scris patru cărţi-anchetă.

Un stick de memorie USB plin cu informaţii clasificate. Doar noi ştim de unde vine, cât de dăunător este, fiindcă implică şi nişte vieţi distruse, în suspensie.

El reprezintă Operaţiunea SwissLeaks.

Cel de-al doilea grup bancar mondial este la discreţia lui. Dar nu numai. Conţinutul? Nişte date extrem de preţioase furate de un informatician în căutare de bani, apoi de glorie. Hervé Falciani. Sunt în el 106.000 de nume de escroci fiscali potenţiali, din aproape 200 de ţări, şi averile lor de la HSBC Private Bank, Geneva, societăţile offshore pe care le deţin… Uneori şi secretele lor de alcov.

180 de miliarde de euro adăpostite cu grijă în acest insignifiant obiect de care nu ne despărţim niciodată. Ascuns, păstrat în diverse locuri. Adesea.

(...)

Strivitoare responsabilitate. Ca să ajungă până la noi, această memorie USB a urmat un traseu incredibil, jalonat de capcane, dar făcut posibil de o mână de bărbaţi şi femei de bună-credinţă… Mai exact, opt. Nu toţi cetăţenii aceştia sunt animaţi de intenţiile cele mai curate, nu se cunosc neapărat, însă au un punct comun: fără ei, afacerea HSBC/SwissLeaks, cel mai mare scandal de fraudă fiscală din toate timpurile, nu ar fi explodat niciodată. Au permis existenţa acestui USB sau ne-au ajutat să-l obţinem.

Bazându-se pe noi dezvăluiri, ambiţia acestei lucrări este de a povesti geneza şi dedesubturile unei afaceri extraordinare – în sensul propriu al termenului –, prin protagoniştii săi principali. Cei fără de care nimic nu ar fi fost posibil…

Este un thriller cu opt feţe…

Trebuia spus totul, sau aproape totul. Să povesteşti cum şi de ce doi reporteri de la Le Monde au fost destinatarii unor informaţii explozive şi care, stimulaţi de un consorţiu internaţional format din jurnalişti de investigaţie, au pus planeta pe jar. Plină de documente ultrasecrete, de mărturii inedite şi de numeroase surse de primă mână, cartea aceasta oferă o incursiune stupefiantă în culisele unei investigaţii planetare, între Paris, Londra şi Washington, presărate cu peripeţii uimitoare, dar şi cu o anchetă cât se poate de tensionată, cu mize financiare, politice sau diplomatice absolut colosale.

Se vorbeşte, într-adevăr, aici de spălare de bani proveniţi din droguri, de trafic de arme sau de terorism. De politicieni, staruri de cinema sau cântăreţi, vedete din sport, oameni de afaceri superbogaţi, de mafie… Majoritatea, fraudatori dovediţi. Într-un cuvânt, delincvenţi.

În lucrarea de faţă nu se pune problema delaţiunii, deşi se dau totuşi nişte nume. Însă a frauda Fiscul constituie, trebuie să reamintim, un delict, conform articolului 1741 din Codul general al impozitelor, sancţionându-se cu cinci ani de închisoare. Simplul fapt că unii pot pune în discuţie legitimitatea operaţiunilor jurnalistice de tip SwissLeaks spune destul despre sinistra putere a banului.

Mai ales în Franţa.

În fine, ce ar trebui să gândim despre o instituţie bancară care îşi incită clienţii să ocolească reglementările europene în vigoare, după cum o atestă fişele de contact dezvăluite de listingurile Falciani, şi care merge până acolo încât ni-i dezvăluie pe cei mai bogaţi contribuabili din Hexagon (vezi anexa 1)? Parchetul Naţional Financiar a tranşat situaţia, întrucât a cerut din data de 10 martie 2015 trimiterea filialei elveţiene a băncii în faţa tribunalului corecţional, denunţând „un sistem organizat de spălare de bani de o amploare excepţională, constituind o adevărată politică de marketing”. În aşteptarea unui eventual proces, HSBC Private Bank rămâne cu prezumţia de nevinovăţie, la fel ca şi banca-mamă, grupul HSBC Holdings, cercetată la rândul ei, în aprilie 2015, pentru „complicitate la spălare de bani, la fraudă fiscală agravantă” şi „şi complicitate la acţiuni ilicite”. Totul asortat cu o cauţiune record de un miliard de euro! O decizie considerată „nefondată” de către HSBC Holdings, care a făcut apel.

Trecută în posteritate sub vocabula „SwissLeaks”, numele său de botez mediatic, această afacere fără precedent – al cărei scenariu, unde suspansul se dispută cu frica, ţine atât de romanul de spionaj, cât şi de thrillerul politico-financiar – este aşadar, în primul rând, o poveste teribil de omenească.

Ea pune în scenă o spioană a serviciilor secrete pe cât de discretă, pe atât de eficace, un informatician abil, dar şi agenţi ai Fiscului aţâţaţi şi speriaţi în acelaşi timp de ideea reuşitei celei mai mari lovituri din cariera lor, magistraţi ţinuţi în frâu de politicieni, doi reporteri de vază purtători ai unui stick de memorie foarte râvnit, cât şi o congregaţie de ziarişti de investigaţie, ciudat amestec de „vânători solitari” care, de data aceasta, şi-au dat mâna.

Şi, bineînţeles, o sursă providenţială, menită să stea în umbră, dar ale cărei curaj şi simţ civic au incitat-o să-şi asume riscul transmiterii informaţiilor explozive pe care ajunsese să pună mâna.

Împreună, aceste personaje formează o greu de surprins armată din umbră, protagonişti ai unei situaţii ieşite din comun care a ajuns să-i depăşească, solidari ca nişte verigi ale unui lanţ invizibil. Fiecare dintre ei, la un moment dat, s-a aflat în pericol – unii mai sunt şi acum…

Şi-au riscat reputaţia, uneori chiar viaţa. Mulţi nu s-au văzut niciodată, nici nu şi-au vorbit. Unora li s-au încrucişat drumurile pe la diverse colocvii, în camere de hotel, localuri oficiale sau bistrouri discrete.

Cu toţii sunt actorii aceluiaşi film, al cărui scenariu nu-l cunoaşte nimeni.

Destine împletite. La nivel personal, fiecare a lucrat, fără a fi totdeauna conştient de acest lucru, pentru o cauză superioară intereselor sale particulare. Unii au fost nevoiţi să abandoneze cursa. Înlăturaţi. Umiliţi. Toţi ştiau prea multe despre cele ce se petreceau.

Dar, uniţi fără a fi la un loc, ne-au permis să punem mâna pe acest stick USB micuţ de culoare roşie ce deschide uşa seifurilor elveţiene.

Doar noi îi cunoaştem pe toţi. Noi suntem liantul.

Cât priveşte afacerea, aceasta este abia la început.

Deşi ameţitoare, ea încă mai păstrează nenumărate taine. Ca să devii client la HSBC Private Bank Geneva, trebuia să dispui de un milion de dolari – să-i depui în următoarele douăsprezece luni de la deschiderea contului. Or, mulţi clienţi repertoriaţi pe listinguri prezentau averi nu prea importante, chiar aproape de zero, între noiembrie 2006 şi martie 2007, perioadă de la care avem datele.

Ce s-a întâmplat cu banii lor?

Cine se ascunde în spatele conturilor „gestionarilor HSBC “, pline cu zeci de milioane de euro, şi, desigur, doar nişte faţade de ocazie? La cine duc asemenea societăţi-paravan, cu baza în paradisuri fiscale, ai căror titulari nu au putut fi identificaţi până acum?

Nume prestigioase, prea cunoscute, interese enorme, înspăimântătoare, încă mai rămân în umbră, protejate de statutul de offshore pe care-l au sute de societăţi. La adăpost.

Pentru moment. Rămân atâtea date de decriptat.

Afurisit stick.

(...)

I

SPIOANA

Prima persoană care ştie prea multe despre asta este o femeie.

Margaux.

Mă rog, aşa îi vom zice. Aparţine Direcţiei Generale a Securităţii Externe (DGSE), cel mai cunoscut dintre serviciile de informaţii franceze. Pe-acolo, în nord-estul parizian, bulevardul Mortier, pe lângă staţia de metrou Porte des Lilas, minciuna este o artă răspândită. Chiar o virtute.

Margaux este, aşadar, ceea ce se numeşte un „agent secret”.

O spioană.

Ca să fim cinstiţi, nu ştim nimic despre ea. Sau nu mare lucru.

Micuţă, mare, frumoasă, brunetă, blondă, pusă pe harţă? Va trebui să ne-o imaginăm. Îi ştim doar vocea. Precisă, fermă, sigură. Când vorbeşte, o asculţi.

Margaux are o specialitate. Este un profiler, mai exact expertă în comportamentul şi psihologia indivizilor certaţi cu legea.

Are experienţă în a aprecia valoarea unei surse, în a-i evalua limbajul corporal, intonaţiile… şi gradul de fiabilitate. Ea îşi dă acordul prealabil pentru orice operaţiune clandestină, pentru orice recrutare de informator. Ştie până unde să meargă, să-şi adapteze discursul – este regina metaforelor –, cum să procedeze pentru ca o sursă să aibă încredere în ea. Explică, face disertaţii, analizează. Pe scurt, un as. A avut parte de cursurile nemiloase ale DGSE, „Cutia”, cum zic adeseori cei din bulevardul Mortier, cu învăţarea indispensabilelor reguli de securitate, cele o sută şaptezeci şi două de stagii de tot felul, cele cincizeci şi cinci de săptămâni de pregătire…

Ea este cea care, în această zi de 6 decembrie 2008, într-o cameră dintr-un hotel oarecare din Saint-Julien-en-Genevois, Haute-Savoie, aproape de frontiera elveţiană, trebuie, aşadar, să evalueze interesul de a continua în forţă, de a intensifica legăturile cu un misterios interlocutor, un informator potenţial de înalt nivel după câte se pare. Ea este cea care va asigura definitiv una dintre cele mai frumoase capturi din istoria Fiscului francez, validând soliditatea pistei.

Fără expertiza ei, cine ştie ce s-ar fi întâmplat…

Omul în faţa căruia se află Margaux pretinde că se numeşte Ruben Al-Chidiack. În floarea vârstei, atrăgător. Nu înţelegi întotdeauna ce spune, într-atât cuvintele sunt în decalaj cu gândurile, se amestecă, se suprapun… Vorbele parcă îi sunt evanescente, bărbatul foloseşte un jargon curios, utilizând termenii cei mai alambicaţi pentru a numi lucrurile cele mai simple. Abstracţia figurativă aplicată limbajului…

Dar, în fine, are tot ce trebuie dintr-un vânat valoros.

Mai este nevoie să se asigure că personajul ăsta derutant e sincer, clar în intenţiile lui. Prima grijă, mare: Ruben Al-Chidiack nu există. În orice caz, nu sub această identitate. Este un pseudonim. Omul se ascunde, se protejează, de când, în aprilie 2008, i-a trimis o scrisoare mai degrabă incitantă lui Philippe Guillonneau, poliţist în Brigada centrală de luptă anticorupţie, din Nanterre. Dă asigurări că dispune de toate detaliile legate de clienţii HSBC Private Bank din Elveţia. Una dintre cele mai importante bănci private din lume. Cu sediul la Londra, banca-mamă, HSBC Holdings, este un mastodont bancar.

HSBC. Patru litere pentru o siglă însemnând „Hong Kong and Shanghai Banking Corporation”. A fost fondată în secolul al XIX-lea de un scoţian, un anume Thomas Sutherland, pe atunci conducătorul companiei de navigaţie P & O. HSBC îşi deschide prima agenţie la Hong Kong în 3 martie 1865, apoi, o lună mai târziu, o a doua la Shanghai. Încă de la origine, stabilimentul miroase a sulf. Mai degrabă a mac! „HSBC îşi adună primele bogăţii […] graţie recoltelor de opiu din India, apoi din Yunnan-ul chinez”, aminteşte un excelent articol din Monde Diplomatique, în februarie 2010. De altfel, fondarea sa a avut loc în acelaşi timp cu victoriile Imperiului britanic împotriva Chinei în timpul celor două războaie ale opiului (1839-1842, respectiv 1856-1860). Astăzi, HSBC este un gigant prezent în 84 de ţări, folosind 271.500 de colaboratori pentru vreo 60 de milioane de clienţi.

Ruben Al-Chidiack pretinde că a atacat această bancă. Jură că deţine probele unor averi disimulate de 20.130 de societăţi şi 107.181 de persoane fizice, totul provenind din 144 de ţări. Promite să livreze 70 GB de date, pur şi simplu…

Mană cerească.

Mină de aur, chiar.

(...)

Al-Chidiack nu pare liniştit pe deplin. Devine îngrijorat în mai multe rânduri, gândindu-se la eventualele repercusiuni pe care le-ar putea atrage divulgarea datelor. Poate fi urmărit în Franţa pentru asta? Riscă închisoarea? Agenţii DNAF au recitat discursul oficial. Fiscul poate foarte bine utiliza orice date, indiferent de unde ar veni. Este suficient să nu indici provenienţa, pentru a-l proteja pe informator. Nimic nu obligă Bercy să sesizeze justiţia, care ar cere garanţii suplimentare. Ei vor aceşti GB de date. Doresc să înţeleagă şi modul în care Al-Chidiack i-a putut obţine…

(...)

Simţi, aproape fizic, acel amestec de spaimă şi de euforie care îi cuprinde pe agenţii DNAF. Povestea aceasta, dacă se verifică, e aur curat. Niciodată Fiscul francez nu a fost în măsură să pătrundă atât de adânc în sistemul bancar elveţian. Şi să recupereze atâţia bani.

Faptul mai implică, obligatoriu, şi o grămadă de obstacole. Politice, diplomatice, judiciare…

Stresant şi excitant.

(...)

În ziua aceea, cinci DVD -uri îşi schimbă proprietarul. O echipă de la DNAF s-a deplasat special de la Paris. Întâlnirea este filmată: camerele de supraveghere ale aeroportului au fost rechiziţionate. Este vorba de a autentifica predarea documentelor. Imediat, DNAF îşi pune în mişcare dispozitivul. Se închiriază o cameră la un hotel pe Promenade des Anglais din Nisa. Atmosferă curioasă în acest hotel: agenţii de la DNAF contracarează nişte misterioase  filaje, şi sunt luaţi în vizor chiar de poliţia municipală… Câţiva informaticieni de la DNAF vin pe Coasta de Azur şi lucrează zi şi noapte cu Falciani pentru a decripta datele. Acesta le promite că le va furniza două DVD -uri conţinând programe informatice eficiente pentru a înainta şi mai rapid în această laborioasă muncă de reconstituire. Primele nume de personalităţi, presupus fraudatoare sau obişnuite, îşi fac apariţia şi aţâţă imaginaţia anchetatorilor: tenismenul Henri Leconte, fotbaliştii campioni ai lumii în 1998, Christian Karembeu şi Christophe Dugarry, marile familii cu patronime prestigioase…

În acest stadiu, desigur, nimic nu ne permite să afirmăm că respectivele persoane au încercat să fraudeze Fiscul. Fără a mai pune la socoteală că nu putem exclude o manipulare, o eventuală trucare a listingurilor…

(...)

Or, în Franţa, controlul fiscal este o armă politică. O armă letală care a servit atât de des pentru a distruge cariere. Nicolas Sarkozy o ştie mai bine ca oricine. Cei din tabăra lui Chirac l-au bănuit mereu că a dirijat serviciile fiscale, în 1994, pe pista facturilor false susceptibile să-l implice pe Jacques Chirac, pe atunci rival al lui Édouard Balladur (Sarkozy fiind protejatul acestuia).

(...)

În acest început de an 2009, Patrice de Maistre este un ilustru necunoscut.

Mă rog, pentru publicul larg. Fiindcă pe culoarele puterii, acest descendent al contrarevoluţionarului Joseph de Maistre se bucură de o oarecare notorietate. Fidel contributor al UMP (Union pour un Mouvement Populaire – Uniunea pentru o Mişcare Populară), partizan înflăcărat al lui Nicolas Sarkozy, nou prieten al lui Éric Woerth şi, în subsidiar, din septembrie 2007 cel care a angajat-o pe… Florence Woerth. Soţia ministrului Bugetului era retribuită cu 200 000 de euro pe an de societatea Clymène, cea care administrează dividendele primite de familia Bettencourt de la l’Oréal, şi al cărei director general este domnul de Maistre.

La vremea respectivă, şeful DNAF nu ştia nimic din toate acestea. Primele nume de personalităţi vor apărea începând cu luna februarie 2009. De altfel, în 23 februarie acelaşi an, Roland Veillepeau semnează o cerere cu privire la anchetarea unor patronime interesante figurând pe listingurile Falciani: este găsit senatorul UMP, Aymeri de Montesquiou, actriţa Jeanne Moreau, bucătarul şef Paul Bocuse, fostul patron al publicaţiei Échos, Luc de la Barre, din Nanteuil, umoristul Gad Elmaleh, psihanalistul Gérard Miller şi chiar violonistul Stéphane Grappelli.

(...)

Mai rămân încă numeroase investigaţii de făcut. În unele ţări, acestea abia încep! Austria, Slovacia, Portugalia, imediat după dezvăluirile din Operaţiunea SwissLeaks, au cerut oficial Franţei comunicarea acestor listinguri. Cu toate acestea, existenţa lor era cunoscută de ani de zile, dar în mod vădit unele state nu consideraseră urgent să le ceară. Miracolul mediatizării… Motiv în plus pentru ziarişti să-şi continue anchetele.

Din luna februarie 2015, mai multe zeci de ziare din lumea întreagă, din Monaco până în Croaţia, ne-au cerut atât nouă, cât şi ICI J-ului posibilitatea de a consulta listingurile HSBC. Spre exemplu, New York Times examinează la rândul său datele americane.

Finalul poveştii rămâne să fie scris.

Noi am pus la adăpost câteva cópii după stick.

Simplă precauţie.

 

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura RAO. Traducere de Vasile Savin

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO