Ziarul de Duminică

Omul-monstru cu plăcerea mâncării/ de Elisabeta Lăsconi

Omul-monstru cu plăcerea mâncării/ de Elisabeta Lăsconi

Autor: Elisabeta Lasconi

02.04.2015, 23:55 63

Un om iubeşte mâncarea mai presus de toate, este un cunoscător rafinat, cel mai mare critic culinar, şi, ironie a sorţii, ştie că va muri curând. Nu stomacul ori ficatul îl trădează, ci inima. Şi, în ultimele ceasuri de viaţă, îşi rememorează momentele esenţiale. Evident, ele nu se compun din evenimentele fireşti, ca prima iubire, căsătoria, copiii, ci din descoperirile făcute în copilărie şi la maturitate a celor mai savuroase mâncăruri.

Romanul O delicatesă de Muriel Barbery dezvăluie viaţa unui om-monstru: deliciile bucătăriei se află mai presus de toate, umbresc totul din viaţa lui, deşi reuşita socială îl plasează sus pe scara socială, familia ar trebui să se bucure de succesul lui, dar a umbrit totul în jur. Pe patul de moarte, este perfect conştient că a adus nefericire tututor, dar nu-i pasă, şi acum îi priveşte pe toţi cu acceeaşi detaşare, dacă nu cu un cinism sporit, pentru că în egoismul său absolut, vrea să rememoreze, în pragul nefiinţei, suprema delicatesa.

 Autoarea a ales o structură originală de roman, alcătuit dintr-un şir de confesiuni ale criticului culinar cu mărturiile celor din jur. Ele se află, evident, în contradicţie, dar compun „dosarul unei existenţe”, după o formulă consacrată camilpetresciană. Pe rând, vocile relatează mici episoade, impresii, momente, trăiri şi luminează astfel viaţa unui om, care, într-un fel sau altul i-a copleşit pe toţi cei apropiaţi, cu personalitatea lui puternică şi dominatoare.

Renée portăreasa refuză să înţeleagă necazurile de bogătani, pe când Violette – lucrând pentru familie de treizeci de ani, o compătimeşte pe Doamna, dar ţine mult la Domnul din două motive, pentru că a fost mereu drăguţ cu ea şi cu bărbatul ei, ca şi când s-ar fi simţit mai în largul lui în prezenţa lor decât în prezenţa soţiei, şi pentru că trage pârţuri în pat, ca şi al ei bărbat, fapt ce-i sporeşte simpatia. Nu lipsesc mărturia statuetei Venus, martoră a scrisului.

Cei din afara cercului domestic îl percep altfel, şi chiar îl înţeleg. Cerşetorul care-l vede zilnic îl invidiază şi-l urăşte, ştiind prea bine că şi el s-ar purta la fel. Georges, tânăr în pragul carierei sale de expert în arta culinară, rememorează episodul când au comunicat, având aceeaşi perspectivă asupra sorbetului, ca reminscenţă a gusturilor din bucătăria unde trona bunica fiecăruia. Chabrot, medicul, a trăit prin pacientul său experienţa prieteniei şi accesul la alt univers. Amantele îi recunosc farmecul, dar îi acceptă moartea.

Fiul Jean are faţă de tatăl său un amestec vitriolant de ură-iubire, Anna soţia este cea care-l iubeşte total, conştientă de infidelităţi şi de compătimirea copiilor, ştie că postura acceptată de ea ca victimă a generat duşmănia copiilor faţă de tată. Altă rubedenie, Paul, crede că marele critic şi-a irosit prin pasiunea pentru gastronomiei şi cărţile dedicate artei culinare autenticul talent literar.

Judecata asupra complicatelor relaţii din familie vine de la cel mai mic dintre membrii ei, nepoţica Lotte, care declară că o iubeşte pe Buni, dar nu-l iubeşte pe Bunu, şi rezumă dramele celor mari: „Ştiu că sunt toţi nefericiţi pentru că nimeni nu iubeşte pe cine trebuie şi că nu înţeleg că mai ales pe ei sunt supăraţi.”, Şi conchide, în privinţa propriei înţelepciuni precoce: „Oamenii mari cred că noi, copiii, nu ştim nimic. Ce aiureală, zău aşa, ei n-au fost copii odată?”

Dar singurul care îl iubeşte necondiţionat pe cel aflat pe patul de moarte este Rick, motanul cel răsfăţat. Motanul a asistat la discuţia cu doctorul şi a înţeles că stăpânul încearcă să-l amăgească: „Stăpânul m-a luat pe genunchii lui, m-a privit în ochi (trebuie că bieţii mei ochi obosiţi arătau jalnic şi dacă pisicile nu ştiu să plângă nu înseamnă că nu ştiu să-şi arate tristeţea) şi mi-a zis grav: «Să nu pleci niciodată urechea la ce spun doctorii, dragul meu». Dar văd eu bine că ăsta este sfârşitul. Al lui şi al meu, căci am ştiut dintotdeauna că vom muri împreună.”

Cât despre monologurile criticului, ele formează mici poeme ale deliciilor culinare, de la bucătăria bunicii şi sardinele fripte pe grătar sau roşiile din grădina unei mătuşi, până la minunăţiile de care a avut parte în vacanţe ori cu ocazia unor demonstraţii, cum este cea făcută de un maestru al bucătăriei japoneze, în anii săi de început. Iar faptul că papilele sale gustative au păstrat intacte în memoria lor gusturi şi arome arată că într-adevăr delicatesele i-au umplut inima şi nu sentimentele. Poate de aceea inima nu i-a mai rezistat...

Muriel Barbery, O delicatesă, traducere din limba franceză şi note de Adrian Pătruşcă, Editura Nemira, 2015, 152 pag.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO