Ziarul de Duminică

Omagiu Virginiei Zeani la 90 de ani/ de Ziarul de duminică

Omagiu Virginiei Zeani la 90 de ani/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica

26.11.2015, 23:59 75

De curând a apărut în Italia volumul Virginia Zeani, talento e bellezza. Dialogo con Sever Voinescu (Zecchini editore), traducere de Afrodita Carmen Cionchin. Cartea restituie publicului din Peninsulă imaginea unei mari stele româno-italiene pe firmamentul liricii mondiale, cea pe care fanii au denumit-o L’Assoluta, într-o vreme în care Maria Callas era La Divina, iar Renata Tebaldi L’Angelo. Originalul cu titlul Canta che ti passa. Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu a fost publicat în 2011 la editura Galaxia Gutenberg.

Volumul italian marchează aniversarea a 90 de ani de viaţă ai celebrei soprane care s-a născut pe 21 octombrie 1925 la Solovăstru, un sat de lângă Reghin. În 1947 s-a stabilit în Italia şi, apoi, în 1980, în Statele Unite. În cursul dialogului, va povesti pe larg despre aceste „mutări”, adevărate articulaţii ale destinului său. Într-o carieră care a acoperit aproape trei generaţii, a cântat cu toţi marii cântăreţi ai lumii: Beniamino Gigli, Franco Corelli, Giuseppe Di Stefano, Mario Del Monaco, Carlo Bergonzi, Plácido Domingo, Luciano Pavarotti, Tito Gobbi, Nicolae Herlea, sub cele mai prestigioase baghete: Tullio Serafin, Herbert von Karajan, Zubin Mehta, Carlo Maria Giulini şi pe cele mai mari scene ale lumii: Roma, Milano, Viena, New York, Paris, Londra. Ca profesor, în cariera de 24 de ani la Indiana University din Bloomington, din 1980 până în 2004, a lansat cel puţin jumătate dintre marile voci ale Americii anilor ’90, de la Sylvia McNair la Elizabeth Futral şi Angela M. Brown, fenomenala Aidă cu care Metropolitan Opera şi-a deschis stagiunea în 2007. A primit cele mai înalte distincţii din partea statelor român şi italian.

Publicăm câteva fragmente din fascinanta mărturie de viaţă pe care ne-o oferă Virginia Zeani în această splendidă carte-interviu (fragmentele sunt preluate din revista „Orizonturi culturale italo-române”, noiembrie 2015).


Doamnă Zeani, când a apărut visul italian?  Când aţi decis să mergeţi să studiaţi şi să încercaţi o carieră în Italia?

– Visul de a studia în Italia îl aveam de mult. Tatăl meu îmi povestise despre Italia ca despre cel mai frumos loc din lume. În plus, Italia era patria operei, era epicentrul artei căreia voiam să mă dedic. Dar mai era un motiv care, la vârsta aceea, era la fel de important ca toate celelalte: eram îndrăgostită de un italian. Un băiat superb. Eu aveam 16 ani şi el avea 18. Cu el începusem să vorbesc italiană şi el mă corecta – îmi dădea lecţii, fără să îmi dau seama. Şi el era pasionat de muzică, dar era mai mult filosof. Era student la Litere şi Filosofie. Îl chema Nino Ghezzi. Ani de zile l-am visat...

 

La  Milano,  aţi ajuns  să- l  cunoaşteţi  pe  idolul  dumneavoastră, Aureliano Pertile. Să spunem despre el că, la vremea lui, fusese o mare vedetă. Un fel de Pavarotti al timpului său. O mare glorie! Era tenorul preferat al lui Toscanini şi, cine ştie cât de exigent şi chiar rău cu tenorii era Toscanini, înţelege valoarea lui Pertile. Era un monstru sacru şi aşa a rămas în istoria operei. Cum aţi ajuns la el? La Narducci aţi ajuns după cartea de telefon. Dar la Pertile?

– La câteva zile după ce am ajuns la Milano, i-am cunoscut pe colonelul Giovanini şi pe soţia lui. Doi oameni admirabili. El era un colonel pensionar, trăia modest împreună cu soţia, şi nu aveau  copii. Mi-au  cumpărat un cadou pe care nu-l voi uita niciodată: primul meu palton din Italia. Aveam mare nevoie. Apoi, tot  ei m-au  dus  prima  dată  în  Elveţia, unde mi-au cumpărat ciocolată... Erau atât de drăguţi cu mine... Când au auzit că am voce, m-au rugat să cânt pentru ei şi apoi m-au reţinut la masă. Vorbind despre muzică, el a spus la un moment dat: „Prietenul nostru cel mai bun este Aureliano Pertile. Ai auzit de el?” Am crezut că leşin... Le-am spus că e idolul meu şi că nu-mi doresc nimic mai mult decât să iau lecţii de la el. M-a împins Dumnezeu spre oamenii ăştia care erau prieteni foarte buni cu el. Toată seara mi-au povestit cum le cânta, cât de înnebunite erau femeile după el în orice rol făcea şi ce succes enorm avea. Pe nevasta lui Pertile o chema Italia. Donna Italia, care îl apăra de toate femeile astea, se răstea la sopranele care cântau cu el şi care se îndrăgosteau de el: „Ăsta e bărbatul meu, nu al vostru, numai pe scenă e al vostru!” La sfârşitul serii mi-au dat adresa lui. Admiraţia enormă pe care o aveam pentru el mi-a dat curajul nebun să îmi înving timiditatea şi să mă duc singură la el acasă. Am sunat la uşă, şi cine a venit să-mi deschidă? Era Aureliano Pertile în persoană. Cum l-am văzut, am izbucnit în plâns. Emoţia era aşa de puternică, că am început să plâng şi nu mai puteam zice nimic. El era şocat: „Ce s-a întâmplat? Pofteşte înăuntru!” Nevastă-sa era în spatele lui şi ce putea gândi văzând o tânără necunoscută de 20 de ani plângând la uşa lor? Mi-au dat puţină apă şi, văzând că nu mă liniştesc, mi-au dat şi puţin coniac. Aproape că nu reuşeam să vorbesc. În sfârşit, mi-am mai revenit şi le-am spus că emoţia mea de a-i vedea era aşa de mare, că sunt o cântăreaţă din România, că ascultasem la Bucureşti discurile lui şi că îl admiram atât de mult. Abia atunci s-au liniştit şi ei – înţeleseseră ce e cu mine. Eu ştiam că el era profesor la Conservatorul din Milano, dar că avea o viaţă foarte relaxată – era mereu plecat, petrecea mult timp la ţară, unde avea o moşie...

 

Şi i-aţi  spus atunci că sunteţi o tânără soprană care vrea să ia lecţii cu el...

– Nu, i-am spus că aş vrea să-mi dea un sfat. Mi-a fixat o întâlnire peste o zi sau două, când avea şi pianistul cu el. Am mers şi am cântat prima dată Boema, pe care o ştiam deja pe dinafară. „Voce foarte frumoasă, multe culori, trebuie să lucrăm cu tine la dicţiune”. Pe urmă i-am cântat Traviata. „Eu am cântat Traviata – îmi spunea el – cu cea mai bună Violetta din timpurile mele, Claudia Muzio”. Şi îmi spunea că, din punct de vedere tehnic, nu am probleme, fiecare notă este la locul ei, totul e bine. Spunea că trebuie să lucrăm puţin în legato şi la consoanele duble din cuvintele italieneşti.

 

Care sunt cele mai importante învăţături pe care le-aţi dobândit dela Pertile?

– Importanţa frazei muzicale depline, pe care, prin studiu, am adaptat-o calităţilor mele. Mi-am format gustul muzical cu Pertile, am înţeles cum cântă ceilalţi. Vorbea, de exemplu, pe larg despre Mafalda Favero, pe care eu o văzusem cu Di Stefano în Manon de Massenet, în vara anului 1947. Mi se păruse în vârstă – ea avea 37 de  ani, eu aveam 21. Şi ea era una din favoritele lui Toscanini. Îmi vorbea mult despre spectacolele lor. Pertile a fost omul care a influenţat cel mai mult intelectualitatea vocii mele. El m-a făcut să înţeleg nu doar cum să cânt, ci de ce trebuie să cânt într-un anume fel şi, mai ales, ce rost are să cânt.

 

Aş vrea  să  vorbim  despre  câţiva  dintre  mulţii  dumneavoastrăparteneri.Listaeste impresionantă.Nu există mare tenor în perioada anilor 1950-1970 cu care să nu fi cântat. Aş vrea să începem de la primul mare partener al dumneavoastră, care a fost Beniamino Gigli.

– Da, nu era prima operă în care cântam, dar el era primul nume important alături de care eram pe scenă. Eu aveam, cum ţi-am spus, doi idoli. Primul era Aureliano Pertile şi am ajuns să studiez cu el, începând din toamna lui 1947. Al doilea era Beniamino Gigli, şi am ajuns să cânt cu el, în 1950.

 

Aţi cântat cu Giuseppe Di Stefano?

– Am cântat cu el Puritanii, Boema,  Lucia  di Lammermoor... Am păţit cu el o chestie teribilă. Aveam de cântat împreună Lucia di Lammermoor, la Arena din Cagliari şi nu a venit la spectacol. A trimis pe cineva să spună directorului, cu o oră înainte, că el nu e în voce şi nu poate să cânte. Am vorbit eu cu el, degeaba. A abandonat spectacolul…

 

Şi ce impresie aveaţi de pe scenă? Era un partener bun, vă simţeaţi bine cu el?

– Ca partener, nu era prea bun, pentru că nu erai niciodată sigur de el. El cânta pentru el, în primul rând, şi pentru public. Îmi amintesc de o Boema pe care am cântat-o cu el la Veneţia. La finalul actului I, nu a putut să facă do natural şi l-a făcut cu o octavă mai jos. Publicul, normal, a protestat. Şi el, în loc să-i fie puţin ruşine, îmi spunea la ureche: „Eu las spectacolul în momentul ăsta şi mă duc să joc la cazino.” I-am spus imediat: „N-o face, te rog, n-o face. Mă distrugi.” Am continuat, până la urmă, dar nu mi-a plăcut deloc acea atitudine a lui. Din fericire, publicul s-a reîncălzit cu mine şi am ajuns în actul patru. În ultimul act, când eu eram pe moarte şi el mă strângea în braţe, mă strângea aşa de tare că nu puteam să suflu. Şi atunci mi-am înfipt unghiile în spatele lui, când îl îmbrăţişam, şi i-am şoptit răspicat: „Lasă-mă să respir”... Nu era un coleg prea bun. Dar publicul, cum ţi-am mai spus, îl iubea. Poţi să înţelegi publicul?

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO