Ochi-de-pisica

Margaret Atwood s-a nascut in 1939 la Ottawa. A studiat la Universitatea din Toronto si la Radcliffe College. Poeta, romanciera, critic literar, este laureata a mai multor premii literare (Guggenheim -1966, Governor General's Award Canada - 1968, Giller - 1996, Booker - 2000). Romanul sau Ochi-de-pisica a aparut in 1988 si a fost finalist la Governor General's Award, cea mai importanta distinctie literara a Canadei. Cartea este considerata o scriere autobiografica, intrucat multe elemente - inclusiv devenirea artistica a naratoarei - corespund unor coordonate din viata sa reala. Revenita la Toronto, orasul copilariei si studentiei sale, pentru o expozitie retrospectiva, pictorita Elaine Risley isi rememoreaza, printr-o serie de flashbackuri, experienta personala, de la viata in mijlocul unei familii excentrice la aventurile amoroase si la incercarile de a injgheba un mariaj. In afara membrilor familiei - parintii si fratele -, persoanele care i-au inraurit viata sunt prietenele din copilarie, in special Cordelia, fata care a dominat-o candva si de a carei influenta malefica a reusit cu greu sa se elibereze.
Narat cu vocea sceptic-rautacioasa a unei Elaine ajunsa la o sofisticata intelegere a resorturilor psihicului uman, Ochi-de-pisica se constituie, lent, intr-un Bildungsroman, prin care personajul principal isi defineste identitatea si variatele legaturi cu o lume complexa, in continua schimbare (inclusiv realitatea sociala a Canadei din primele decenii postbelice ale secolului trecut).


Fratele meu Stephen a murit acum cinci ani. N-ar trebui sa spun a murit: a fost ucis. Incerc sa nu ma gandesc la moartea lui ca la o crima, desi asta a fost, ci ca la un fel de accident, de genul exploziei unui tren. Sau ca la o catastrofa naturala, o alunecare de teren. Ceea ce se numeste, pentru casele de asigurari, vointa lui Dumnezeu.
A murit pentru principiul ochi pentru ochi sau pentru ideea cuiva despre acest principiu. A murit din exces de justitie.
Era intr-un avion. Avea locul la fereastra. Atata se stie.
In buzunarul de nailon impletit al scaunului din fata sa era o revista a companiei aeriene, cu un articol despre camile, pe care l-a citit, si unul despre innoirea garderobei de om de afaceri, pe care nu l-a citit. Mai era si un set de casti si o punga de hartie.
Sub scaunul din fata, dincolo de picioarele lui goale - si-a scos pantofii si sosetele - e servieta sa, continand o comunicare pe subiectul probabilei compozitii a Universului. Universul, credea el candva, s-ar putea sa fie alcatuit din bucati infinitezimale de sfoara, in treizeci si doua de culori diferite. Bucatile de sfoara sunt atat de mici, incat "culori" este doar un fel de a spune. Dar avea dubii: teoretic, exista si alte posibilitati, asa ca a descris doua in comunicarea sa. Universul e greu de prins. Isi schimba infatisarea cand te uiti la el, ca si cum ar opune rezistenta la cunoastere.
Ar fi trebuit sa-si sustina comunicarea alaltaieri, la Frankfurt. Ar fi ascultat si alte prezentari. Ar fi invatat ceva.
Indesata sub scaun, impreuna cu servieta, este haina de la costumul lui, unul din cele trei pe care le are. Si-a suflecat manecile camasii, ceea ce nu rezolva mare lucru: aerul conditionat a clacat si intregul avion e supraincalzit. De asemenea, miroase urat: cel putin o toaleta e defecta si, dupa cum fratele meu a avut ocazia sa observe, fiindca a zburat mult, pe avioane oamenii trag mai multe vanturi. Acest lucru e amplificat de panica, neprielnica pentru digestie. Cu doua locuri mai incolo, un grasan chel sforaie pe gura deschisa, imprastiind un nor invizibil de halitoza.
Roletele hublourilor sunt trase pana jos. Fratele meu stie ca daca ar ridica-o pe cea din dreptul lui ar vedea pista, valurita de arsita, iar dincolo de ea un peisaj cu dune, strain ca peisajul selenar, cu un ocean orbitor in fundal; cateva cladiri paralelipipedice cu acoperisuri plate, de la care va veni, sau nu va veni, salvarea. Toate astea le-a vazut inainte de coborarea roletelor. Nu stie in ce tara sunt cladirile alea.
N-a pus nimic in gura de azi dimineata. De afara au adus sandvisuri, cu o paine granulata, nefamiliara, si un fel de pasta de carne bej, asemanatoare cu ptomaina. Si o felie palida de cascaval transpirat, in foita de plastic. A mancat branza asta si sandvisul, iar acum mainile ii miros a picnicuri vechi, a dejunuri la margine de sosea din timpul razboiului.
Ultima inghititura de apa le-a fost data acum cateva ore. Are un rulou cu LifeSavers de menta: intotdeauna le ia cu el pe avioane, in caz ca sunt tulburente. I-a dat o pastila si doamnei intre doua varste, cu costum-pantalon cadrilat si ochelari supradimensionati, care sedea pe scaunul de alaturi. Se simte oarecum usurat ca ea a plecat: plansul ei inaudibil, incolor, incepuse sa-l calce pe nervi. Femeile si copiii au fost lasati sa debarce, dar el nu e nici femeie, nici copil. Toti pasagerii ramasi in avion sunt barbati.
Au fost reasezati cate doi, cu un scaun gol in mijlocul fiecarei perechi. Li s-au adunat pasapoartele. Cei care le-au strans stau la distanta unul de altul, sase in total, pe intervalurile dintre scaune, trei cu pistoale-mitraliera mici, trei cu grenade vizibile. Toti si-au tras peste cap fete de perna de avion, cu gauri pentru ochi si pentru gura, care, in lumina chioara, emit sclipiri albe, luciri rozalii. Sub fetele de perna rosii poarta haine obisnuite: un costum de strada, o pereche de pantaloni gri de flanela, in care e varata o camasa alba, partea de jos a unui costum clasic, bleumarin.
Fireste ca s-au imbarcat ca pasagerii obisnuiti, desi numai Dumnezeu stie cum au trecut armele prin controlul de securitate. Fara indoiala ca i-a ajutat cineva, cineva de la aeroport, ca sa poata sari in picioare la un moment dat, undeva deasupra Marii Manecii, si sa se puna pe racnit ordine si pe agitat armele de foc. Fie asta, fie armele erau deja in avion, in ascunzatori prestabilite, fiindca in zilele noastre nimic metalic nu scapa nedetectat de razele X.
Mai sunt doi, poate trei barbati in carlinga, care negociaza prin radio cu turnul de control. Inca nu le-au comunicat pasagerilor cine sunt si ce vor; tot ce au anuntat, intr-o engleza comprehensibila, desi cu un accent atroce, e ca toti cei din avion fie vor supravietui impreuna, fie vor muri impreuna. In rest, numai monosilabe si gesturi: "Tu - aici". E greu de spus cati teroristi sunt in total, din cauza fetelor de perna identice. Sunt ca personajele din vechile volume de benzi desenate, cele cu dubla identitate. Indivizi surprinsi la jumatatea metamorfozarii: trupuri normale, dar capete puternice, supranaturale, deformate ori inspre eroism, ori inspre ticalosie.
Nu stiu daca astea au fost gandurile fratelui meu. Dar gandesc eu pentru el, acum.
Spre deosebire de tipul cu gura cascata de langa el, fratele meu nu poate dormi, asa ca-si ocupa mintea cu stratageme teoretice: cum ar proceda in locul lor, al oamenilor cu fete de perna pe cap? Incordarea acestora, excitatia care-i face gata sa traga si adrenalina lor blocata umplu avionul, in pofida corpurilor inerte ale pasagerilor, a epuizarii si resemnarii acestora.
Daca s-ar afla in situatia lor, desigur, n-ar pregeta sa moara. Fara acest lucru fundamental, o operatie ca asta ar fi imposibila si inimaginabila. Dar pentru ce sa moara? Fara indoiala ca exista o cauza religioasa, dar cu ceva mai palpabil in prim-plan: bani, eliberarea altora, detinuti in vreo gaura puturoasa pentru fapte asemanatoare cu cea pe care oamenii astia o infaptuiesc acum. Au aruncat ceva in aer sau au amenintat c-o vor face. Au impuscat pe cineva.
Intr-un fel, chestiile astea ii sunt cunoscute. E ca si cum ar fi trait scena candva, demult si, in ciuda neplacerii, iritarii, combinatiei de plictiseala si spaima, il incearca un sentiment de camaraderie. Spera ca barbatii astia sa nu-si piarda cumpatul si sa-si duca misiunea la bun sfarsit, oricare ar fi ea. Spera ca pasagerii nu vor face pe ei si nu se vor smiorcai, ca pe nimeni nu-l va apuca amocul, ca sa inceapa sa tipe, declansand un masacru isteric. Le doreste tuturor o mana sigura si un ochi precis.
Un individ vine din partea din fata a avionului si vorbeste ceva cu alti doi. S-ar zice ca se cearta: gesticuleaza cu mainile si ridica uneori vocea. Ceilalti barbati aflati in picioare se incordeaza, iar capetele lor rosii si patrate scaneaza pasagerii ca niste radare depasite moral. Fratele meu stie ca e bine sa evite contactul ocular, sa-si plece capul. Se uita la buzunarul din plasa de nailon din fata sa si desface, pe furis, din hartie un Life Saver.
Noul venit porneste pe interval spre coada avionului si capul dreptunghiular cu trei gauri se intoarce regulat dintr-o parte in alta. Dupa el vine inca unul. Muzica inregistrata se scurge lugubru din intercom, dulceaga, soporifica. Omul se opreste; capul supradimensionat se intoarce, masiv, spre stanga, ca al unui monstru miop si natang. Intinde bratul, isi misca mana: "Sus!". Cel pe care il indica e fratele meu.

*
De aici incolo nu mai inventez. Am vorbit cu martorii, cu supravietuitorii, deci stiu ca fratele meu se ridica si se strecoara usor pe langa tipul adormit in scaun, spunand "Ma scuzati". Pe fata are o expresie de curiozitate amuzata: tipii astia sunt imprevizibili, la fel ca majoritatea oamenilor. S-ar putea sa-l confunde cu cineva. Poate ca doresc sa-i ajute la negocieri, fiindca merg acum spre capul avionului, unde asteapta alt individ cu fata de perna.
Insul acesta deschide usa avionului, ca un amabil portar de hotel, lasand sa intre stralucirea deplina a zilei. Dupa semiintuneric, lumina e feroce si fratele meu sta si clipeste pana cand imaginea se clarifica, aratand nisipul si marea, o ilustrata dintr-o vacanta fericita. Apoi cade, mai iute ca viteza luminii.
Asa intra fratele meu in trecut.

*
Am petrecut cincisprezece ore pe aeroporturi si avioane ca sa ajung acolo. Am vazut dupa aceea cladirile, marea, portiunea de pista; aeroplanul nu mai era. Tot ce obtinusera in final fusese un salvconduct.
N-am vrut sa identific cadavrul, n-am vrut nici sa-l vad macar. Daca nu vezi trupul, e mai usor sa crezi ca n-a murit nimeni. Dar am dorit sa stiu daca l-au impuscat inainte de a-l azvarli afara sau dupa. As fi dorit sa fi fost dupa, ca sa fi putut trai si el un scurt moment de libertate, de soare, de pretins zbor.
N-am facut o noapte alba, in calatoria aceea. N-am vrut sa ma uit la stele.
Corpul are sistemul lui de aparare, modalitatea sa de a nu permite patrunderea lucrurilor neplacute. Functionarii guvernamentali au declarat ca sunt minunata, adica nu o pacoste pe capul lor. N-am lesinat, nu m-am dat in spectacol; am stat de vorba cu reporterii, am semnat acte, am luat decizii. La multe lucruri nu m-am gandit...
Chestia la care am meditat atunci a fost cea cu geamanul cosmic, care pleaca intr-o expeditie interplanetara si la intoarcere, dupa o saptamana, isi gaseste fratele imbatranit cu zece ani.
De acum, mi-am spus, eu voi imbatrani. Dar el, nu.

*
P~rinTii mei n-au fost capabili sa inteleaga moartea lui Stephen, pentru ca fusese lipsita de sens; in orice caz, nu avusese nici un sens legat de el. N-au reusit nici sa-si revina. Inainte de eveniment fusesera activi, vioi, vigurosi; dupa el, s-au ofilit.
- Nu conteaza cat de batrani sunt, a spus mama. Tot copiii tai raman, pana la capat.
A rostit cuvintele astea ca si cum ar fi formulat un adevar de care va trebui sa tin cont mai tarziu.
Tata a slabit si si-a pierdut din inaltime, s-a smochinit vizibil; sedea asa, perioade indelungate, nefacand nimic. Necaracteristic. Asa mi-a spus mama la telefon, interurban.
Fiii nu trebuie sa moara inaintea tatilor. Nu e normal, ordinea e gresita. Cine preia stafeta?
Cat despre parinti, ei au murit asa cum se moare de obicei, de lucrurile de care mor batranii, de care eu insami voi muri mai repede decat cred: tata brusc, mama dupa cativa ani, de o boala mai lenta si mai dureroasa.
- E bine ca tata s-a dus asa cum s-a dus, imi spunea ea. N-ar fi putut suporta asta.
N-a zis nimic despre faptul ca nici ea nu putea suporta.
Fetele au venit sa stea o saptamana, devreme, la sfarsitul verii, cand mama se mai afla inca in casa ei si ne puteam preface ca e vorba doar de o noua vizita de rutina. Am ramas dupa plecarea lor, sa sap buruienile din gradina si sa ajut la spalatul vaselor, caci mama nu si-a cumparat niciodata o masina de spalat vasele, iar rufele le spala la subsol, cu masina automata, dar le atarna pe franghie sa se usuce, fiind de parere ca uscatoarele consuma prea mult curent electric. Sa ung cu grasime formele de briose. Sa ma prefac copil.

*
Mama e obosita, dar fara astampar. Refuza sa picoteasca dupa-amiaza, insista sa mearga pana la magazinul din colt.
- Ma descurc, declara. Nu ma lasa sa-i gatesc.
- N-o sa gasesti nimic din ce-ti trebuie in bucatarie, zice, voind sa spuna ca ea nu va mai gasi nimic daca incep eu sa incurc lucrurile. Ticsesc, pe furis, frigiderul cu semipreparate congelate si o constrang sa le manance, spunandu-i ca, daca nu, am sa le arunc. Pentru ea, risipa e si acum un bau-bau. O duc la un film, asigurandu-ma in prealabil ca nu contine violenta, sex sau moarte si la un restaurnat chinezesc. In vremurile bune, in nord, restaurantele chinezesti erau singurele pe care te puteai baza. Celelalte se rezumau la paine alba, sandvisuri mixte cu mult sos de friptura, fasole calduta, placinte din carton si clei.
Mama ia analgezice, apoi medicamente si mai puternice. Sta din ce in ce mai mult in pat.
- Ma bucur ca nu trebuie sa fiu operata la spital, zice. Singura data cand am fost internata eram cu voi, copiii. La nasterea lui Stephen mi-au dat eter. Mi-am pierdut cunostinta ca un bec stins, iar cand m-am trezit am dat de el langa mine.
Multe dintre frazele pe care le rosteste acum sunt despre Stephen:
- Iti mai aduci aminte ce mirosuri producea cu setul lui de chimie? Si exact in ziua cand se juca la mine partida de bridge! A trebuit sa deschidem larg usile, in toiul iernii.
Sau:
- Mai tii minte comicsurile pe care le stoca sub pat? Erau prea multe ca sa le pastrez. Dupa plecarea lui, le-am aruncat. N-am crezut ca ar mai putea fi bune la ceva. Dar astazi lumea le colectioneaza - am citit in ziare. Acum ar valora o avere. Iar noi, care intotdeauna am socotit ca nu-s decat gunoi!
O spune ca si cum ar rade de ea insasi.
Stephen despre care vorbeste nu are niciodata mai mult de doisprezece ani. Dupa aceea, el i-a depasit puterea de a-l mai urmari. Ajung sa pricep ca il admira, sau il admira, mult, ca se teme putin de el. Nu intentionase sa aduca pe lume o astfel de persoana.

*
In unele zile este mai puternica si imi fac iluzii ca se va inzdraveni. Astazi doreste sa o ajut sa faca randuiala in pivnita.
- Ca sa nu trebuiasca sa te ocupi de vechiturile alea mai tarziu, imi explica delicat. Nu foloseste cuvandul deces, ca sa nu ma intristez.
Nu-mi plac beciurile. ~sta e nefinisat: ciment gri, grinzi deasupra capului. Ma asigur ca usa de la parter ramane deschisa.
- Ar trebui o balustrada la scarile astea, zic. Sunt inguste, nesigure.
- Ma descurc, mi-o taie mama. O replica din zilele cand a te descurca era suficient.
Sortam revistele vechi, stivele de cutii de carton de diferite marimi, rafturile cu borcane goale. Ea s-a descotorosit de mult mai putine lucruri decat ar fi putut arunca atunci cand s-au mutat sau, poate, a acumulat si mai multe. Car obiecte pe scari in sus si le stochez in garaj. Aici par a fi ale nimanui.
Exista o polita intreaga cu incaltarile tatei, aliniate pe perechi: pantofi de oras cu bombeuri perforate, galosi, cizme de cauciuc, bocanci de padure cu talpa groasa, cu o patina ca untura de porc si sireturi de piele. Unele incaltari au cincizeci de ani, daca nu mai mult. Stiu ca mama nu vrea sa le arunce, dar nici nu se refera la ele. Stiu ca se asteapta sa-mi pastrez cumpatul. Am jelit destul la inmormantare. Nu are nevoie de un copil inlacrimat, nu acum.
Imi amintesc de vechea Cladire de Zoologie, unde ne petreceam sambetele, de coridoarele supraincalzite, cu dusumele care scartiau, de sticlele cu globi oculari, de linistitoarele mirosuri de soareci si de formol. Imi amintesc cum stateam la masa, seara, cu Cordelia, iar avertismentele tatei ne treceau pe deasupra capetelor, despre apa distrusa, pomii otraviti, specii dupa specii anihilate ca furnicile strivite sub talpa. Nu credeam atunci ca profetiile se vor adeveri. Le consideram plicticoase, un fel de cleveteala a adultilor, cu care n-aveam nici in clin, nici in maneca. Acum toate s-au adeverit, numai ca mult mai rau. Traiesc in cosmarul tatei, nu mai putin real pentru ca e invizibil. Aerul mai e respirabil, dar pana cand?

*
Ne apuc~m de cufarul de pachebot. Mi-l amintesc in casa din Toronto si inca il consider un obiect misterios, un loc in care e depusa o comoara. Si mama vede actiunea noastra ca pe o aventura: spune ca nu s-a mai uitat in cufar de ani de zile, idee nu are ce sta ascuns acolo. Nu e mai putin vioaie fiindca e muribunda.
Deschid cufarul si mirosul de naftalina umple aerul. Apar hainutele de copil invelite in hartie de matase, bucatelele de staniol inflorat, devenite negre-galbui.
- Pastreaza astea pentru fete, zice mama. Pe asta, ia-o tu.
Rochia de mireasa, pozele de la nunta, rudeniile de culoare sepia. Un somoiog de pene. Cateva punctaje de bridge, cu canafi in legatura, doua perechi de manusi albe din piele de ied.
- Tata a fost un dansator minunat, isi aminteste mama. Inainte de casatorie.
Ceva ce nu stiusem.
Trecem prin straturi de obiecte, descoperind diverse: fotografiile mele din liceu, cu gura rujata si nezambitoare, parul cuiva intr-un plic, un singur botosel impletit. Manusi vechi, cravate vechi. Un sort. Unele lucruri vor fi pastrate, altele aruncate sau daruite. Pe unele le voi duce cu mine. Le-am repartizat in mai multe gramezi.
Mama e surescitata si ma molipsesc si eu de la ea: e ca atunci cand desfaci cadourile de Craciun. Desi bucuria nu e pura.
Pachetelele lui Stephen cu cartonase infatisand aeroplane, legate cu benzi de guma putrezite. Albumele lui de amintiri, desenele cu explozii, vechile carnete de elev. Pe astea, mama le pune deoparte.
Desenele si albumele mele personale. Fotografiile unor fetite de care imi amintesc acum, cu manecute bufante, fuste roz si fundite in par. Pe urma, in albume, poze nefamiliare decupate din reviste: corpuri de femei imbracate dupa moda anilor patruzeci, pe care sunt lipite capetele altor femei. "Asta-i o pasare care te pandeste PE TINE".
- Ce-ti mai placeau revistele astea, zice mama. Cand erai bolnava in pat, stateai aplecata deasupra lor ore intregi.
Sub albumele de amintiri este albumul meu cu fotografii, cu paginile negre legate laolata cu un snur ca un siret de pantofi. Brusc, imi aduc aminte cum l-am pus in cufar, inainte de plecarea la liceu.
- Pe asta noi ti l-am daruit, imi aminteste mama. De Craciun, ca sa-l ai cu aparatul de fotografiat.
Inauntru e fratele meu, pe punctul de a arunca un bulgare de zapada, si Grace Smeath, cu o cununita de flori. O pereche de bolovani colosali, avand la baza nume scrise cu litere mari, cu un creion alb. Eu insami, intr-o jachetuta cu manecile prea scurte, stand in fata usii unei camere de motel. Numarul 9.
- Ma intreb ce s-a intamplat cu aparatul de fotografiat? zice mama. Cred ca l-am dat cuiva. Dupa un timp, nu te mai intereseaza.
Sunt constienta de existenta unei bariere intre noi. O bariera care exista de multa vreme si pe care intotdeauna am urat-o. As vrea s-o iau in brate. Dar ceva ma impiedica.
- Asta ce e? intreaba mama.
Vechea mea posetuta. Ma duceam cu ea la biserica.
E adevarat. Acum vizualizez si biserica: ceapa turlei, bancile, vitraliile. IMP~R~TIA-DOMNULUI-E-IN-TINE.
- Ei, ia te uita, exclama mama, razand scurt. Pe asta nu stiu de ce oi fi pastrat-o. Pune-o in gramada de aruncat.
E turtita; plasticul rosu a crapat pe margini, la cusaturi. O ridic, o imping cu pumnul, ca
sa-si recapete forma. Ceva zornaie. O deschid si scot din ea ochiul-de-pisica albastru.
- O bila! striga mama, cu incantare copilareasca. Tii minte toate bilele alea pe care le colectiona Stephen?
- Da, zic.
Dar bila asta a fost a mea.
Ma uit in ea si-mi vad toata viata.

Fragment din romanul Ochi-de-pisica de Margaret Atwood, in curs de aparitie la Editura Leda, Grupul Editorial Corint.
Traducerea: Virgil Stanciu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels