Jiddu Krishnamurti
Despre educaţie
Editura Herald
Colecţia Krishnamurti. Traducere de Diamant Petrescu.
„Această imitare a ceea ce este considerat că ar trebui să fim, naşte frică”, susţine Krishnamurti. Iar aceste cuvinte ale autorului poartă în sine naturaleţea oricărui adevăr intrigant. De ce imităm, cum imităm, şi, mai ales, ce provoacă în noi această imitare în numele unui ideal, în numele lui acel „cum ar trebui să fim”? Poate omul să fie liber în faţa unei asemenea condiţionări? În definitiv, aceasta este cea mai mare dorinţa a oricărei fiinţei umane. Educaţia este cea care ar trebui să-i ofere tânărului capacitatea de a percepe esenţialul („ceea ce este”), ar trebui să-i confere libertatea de a trăi într-o lume pe care s-o creeze el însuşi. Însă, în măsura în care creşterea sărăciei, criza ecologică, izbucnirea a din ce în ce mai multe războaie sunt realităţi ale societăţii contemporane, înseamnă că educaţia, aşa cum este ea percepută astăzi, a dat greş. Krishnamurti propune un nou sistem, non-ierarhic şi non-competitiv, în care elevul şi profesorul se bazează pe comunicare, problematizare şi îndoială. Aceste trei activităţi ale minţii instituie inteligenţă, o facultate a spiritului capabilă să armonizeze cunoaşterea, luciditatea critică şi refuzul de a accepta orice autoritate. Adresat atât profesorilor cât şi elevilor, părinţilor şi oricărei persoane interesate de educaţie, volumul de faţă, este, în fapt, o dezbatere amicală între Krishnamurti şi cititor. Fără a avea pretenţia să-i impună ceva partenerului de discuţie, autorul îşi susţine „observarea lucidă” folosindu-se de toate calităţile maieuticii. Nu este o exagerare. Două dintre cele trei părţi ale cărţii sunt prelegeri-dezbatere susţinute de Krishnamurti în faţa elevilor şi a profesorilor. Cea de-a treia reprezintă o foarte interesantă punere în relaţie a educaţiei cu viaţa însăşi, alăturare extrem de firească din moment ce educaţia este cea care ar trebui să-l pregătească pe copil pentru caruselul vieţii şi pe omul matur pentru evitarea conflictului interior deoarece acesta, „proiectat în afară, devine mondial.” – Vasile Mihalache
„Viaţa are un sens mai înalt şi mai vast decât acesta, dar ce valoare are educaţia noastră dacă nu-l vom descoperi niciodată? Chiar dacă vom fi extrem de instruiţi, noi nu vom realiza prin aceasta o integrare profundă a gândirii şi simţirii, vieţile noastre vor continua să fie incomplete, contradictorii, sfâşiate de temeri de tot felul. Câtă vreme educaţia nu va cultiva o viziune integrală asupra vieţii, ea nu va avea decât o mică valoare. Pentru a institui o educaţie adevărată, trebuie să înţelegem semnificaţia vieţii în întregul ei, iar pentru aceasta trebuie să fim capabili să gândim direct şi în spiritul adevărului. Un gânditor prea logic este în realitate nechibzuit, căci el se conformează unui model, repetă fraze, iar gândirea lui urmează un făgaş. Este cu neputinţă să înţelegem viaţa în mod abstract sau teoretic. A înţelege viaţa înseamnă a ne înţelege pe noi înşine şi acesta este atât începutul cât şi scopul final al educaţiei.”
Jiddu Krishnamurti s-a născut în 1895, la Madanapalle, în sudul Indiei. „Descoperit” de mişcarea teozofică, este crescut şi educat în Occident, considerându-se că va deveni instrumentul exprimării unui mesaj de o deosebită importanţă, că va îndeplini rolul unui Mesia, sau că va fi fondatorul unei noi religii. În 1925, în urma morţii fratelui său Nityananda, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în decursul căreia începe să se îndoiască de toate valorile „spirituale”. S-a eliberat de tot ceea ce învăţase, rămânând într-o stare de non-speranţă. Nu mai aştepta nimic. Şi tocmai în această situaţie de gol interior, în această stare de moarte faţă de elementele structurale ale trecutului său psihologic – spune Krishnamurti – a erupt în el „acea binecuvântare ce se realizează numai într-o stare de linişte autentică, a avut loc erupţia explozivă a iubirii”. Această experienţă a determinat în el o înnoire spirituală, o adevărată revoluţie, o profundă mutaţie. Din acel moment Krishnamurti a declarat că nu va mai fonda o nouă mişcare religioasă sau un nou sistem filozofic care să înrobească şi să condiţioneze şi mai mult minţile oamenilor. În urma acestei revoluţii lăuntrice Krishnamurti a dizolvat „Ordinul Stelei”, ce fusese fondat special pentru el şi, începând din 1928-29, a luat o orientare complet independentă de orice fel de organizaţie. După o perioadă dificilă, marcată de nenumărate confruntări, Krishnamurti îi întâlneşte în 1946 pe Aldous Huxley şi pe Charles Morgan, împreună cu care va fonda o şcoală la Ojai, California; de altfel Huxley i-a prefaţat lucrarea Prima şi ultima libertate. Din acel moment, mesajul său a devenit mai cuprinzător şi s-a răspândit în întreaga lume, până când – lucru extraordinar – în anul 1974 a avut loc incidenţa mesajului său cu elita intelectuală. De atunci Krishnamurti s-a întâlnit de două ori pe an, o dată în Anglia şi o dată în California, cu savanţii cei mai iluştri ai lumii contemporane: savantul Kapra, care a condus multă vreme centrul de studii nucleare de la Geneva, D. Bohm, profesor de fizică la Universitatea din Londra, cei mai mari specialişti în neuropsihiatria şi anatomia creierului, pe scurt, vreo cincizeci de savanţi, toţi nişte enciclopedii vii. Şi nu este oare un suprem paradox? Ei îl întâlnesc pe Krishnamurti, cel care denunţă pericolul condiţionării prin cultivarea creierului. Independent de mesajul pe care îl aduce, Krishnamurti este fondatorul unei serii de şcoli în India, America şi Anglia. El scris o lucrare intitulată Despre educaţie şi, în aceste şcoli noi, încearcă să orienteze elevii spre împlinirea facultăţilor lor creative, încearcă să facă din ei fiinţe creatoare şi nu simpli imitatori, să trezească în ei facultatea atenţiei şi a observării extrem de clare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
