Dame Hilary Mantel s-a născut în Derbyshire, England, pe 6 iulie 1953. Printre cărţile ei se numără Eight Months on Ghazzah Street (1988); Fludd (1989), câştigător al Winifred Holtby Memorial Prize, Cheltenham Prize şi Southern Arts Literature Prize, A Place of Greater Safety (1992), câştigător al Sunday Express Book of the Year award; A Change of Climate (1994); An Experiment in Love (1995), câştigător al Hawthornden Prize pe anul 1996; Beyond Black (2005), aflat pe lista scurtă pentru Commonwealth Writers Prize (2006) şi pentru Orange Prize for Fiction (2006) şi pe lista scurtă la Man Booker Prize. Romanul Wolf Hall (2009), prima parte a unei trilogii dedicate ascensiunii şi decăderii lui Cromwell, îi aduce Man Booker Prize şi National Book Critics Circle Award. În 2012 apare urmarea romanului Wolf Hall, O regină pe eşafod (Bring Up The Bodies), pentru care îi este acordat un al doilea Man Booker Prize, dar şi Costa Book Award.
„Scriitura lui Hilary Mantel are ceva somptuos, surprinde perfect splendoarea catifelată a epocii Tudor.“ The Telegraph
*
* *
În anul 1535, Thomas Cromwell, fiul unui fierar, a ajuns departe de originile lui modeste. Principalul sfetnic al lui Henric al VIII-lea, el s-a înălţat în rang odată cu Anne Boleyn, a doua soţie a lui Henric, de dragul căreia el a rupt-o cu Roma şi şi-a creat propria-i biserică. Însă faptele săvârşite de Henric au obligat Anglia să se izoleze periculos de mult, iar Anne n-a izbutit să facă ce promisese: să poarte în pântec un fiu care să consolideze dinastia Tudor. Când Henric vizitează Wolf Hall, Cromwell îl vede cum se îndrăgosteşte de tăcuta şi urâţica Jane Seymour. Sfetnicul înţelege îndată că în joc este nu doar plăcerea regelui, ci şi siguranţa poporului. Înţelept şi versatil, se va vedea nevoit să găsească o strategie pentru a dezlega deopotrivă firele încurcate ale vieţii amoroase de la curte, dar şi pentru a-şi conserva propriul statut şi a se menţine în graţiile regelui.
Relaţia lui cu regina, când vara se încheie oficial, este prudentă, nesigură şi plină de neîncredere. Anne Boleyn are acum treizeci şi patru de ani, o femeie elegantă, atât de elegantă, încât frumuseţea nici nu mai contează. Deşi pe vremuri avea curbe feminine, acum este doar unghiuri. Pe alocuri mai are urme din strălucirea ei întunecată, acum puţin mai ştearsă şi scorojită. Ochii ei remarcabili, închişi la culoare, au următorul efect asupra oamenilor: aruncă o privire fugară spre chipul bărbaţilor, apoi expresia îi piere de pe faţă, de parcă ar fi nepăsătoare, indiferentă. Pe urmă vine o pauză, poate doar o respiraţie. Iar apoi, de parcă ar fi silită, ea îşi aţinteşte iarăşi privirea asupra lui. Ochii zăbovesc pe chipul lui. Îl studiază. Îl studiază de parcă ar fi singurul bărbat din lume. Parcă l-ar vedea pentru prima oară şi s-ar gândi la tot ce-ar putea să facă cu el, la toate variantele la care nici el nu cutează să spere. Victimei sale i se pare că această clipă durează un secol, iar fiorii îl trec pe şira spinării. Deşi în realitate trucul este rapid, banal, eficient şi uşor de repetat, bietului om i se pare că acum el este diferit de ceilalţi bărbaţi. Râde în sinea lui. Se umflă în pene. Parcă devine mai înalt. Parcă s-ar tâmpi puţin.
El a văzut-o pe Anne cum face asta cu nobili, oameni de rând, ba chiar şi cu regele. Le vezi gura cum se cască niţeluş, iar pe urmă el îi devine supus. Îi merge aproape de fiecare dată; însă la el n-a ţinut. Femeile nu-i sunt indiferente, Dumnezeu îi e martor, doar Anne nu-l atrage deloc. Asta o scârbeşte; ar fi fost mai bine ca el să se prefacă. A ajutat-o să devină regină, iar ea l-a ajutat să devină preot, dar acum nu se înţeleg bine, sunt amândoi vigilenţi, se pândesc unul pe celălalt ca să vadă cel mai mic semn al adevăratelor sentimente, pentru a căpăta un avantaj: parcă doar ipocrizia i-ar face să se simtă în siguranţă. Dar Anne nu se pricepe prea bine să-şi ascundă sentimentele; ea este iubita zbuciumată a regelui, ba e furioasă, ba veselă. În vara asta au fost momente când i-a zâmbit complice pe ascuns sau s-a strâmbat la el pe ascuns, pentru a-l avertiza că regele este mânios. Însă uneori l-a ignorat sau i-a întors spatele, şi-a îndreptat ochii negri spre altă parte a camerei.
Ca să înţelegem cum stau lucrurile – dacă putem înţelege ceva – este nevoie să ne întoarcem în primăvara trecută, când Thomas More încă mai era în viaţă. Anne l-a chemat pentru a discuta despre diplomaţie: subiectul era un contract nupţial, un prinţ francez pentru fiica ei bebeluş, Elizabeth. Dar francezii n-au prea fost dispuşi să negocieze. Adevărul este că nici măcar acum nu acceptă pe deplin faptul că Anne e regină, nu sunt convinşi că fiica ei e legitimă. Anne ştie ce se ascunde sub această rezervă a lor şi, într-un fel e vina lui, a lui Thomas Cromwell. L-a acuzat pe şleau că o sabotează. Lui nu-i plăceau francezii şi nu îşi dorea alianţa, a susţinut ea. Nu a refuzat el să traverseze marea ca să discute personal ? Francezii erau dornici să negocieze, spune ea.
– Şi te aşteptau, eşti secretar principal. Iar tu ai spus că eşti bolnav, aşa că fratele meu a trebuit să se ducă în locul tău.
– Şi a avut un eşec, a oftat el. Foarte trist.
– Te cunosc, a spus Anne. Nu eşti niciodată bolnav, doar dacă vrei să fii, nu-i aşa ? Şi pe lângă asta, simt cum eşti tu de fapt. Crezi că, dacă eşti în oraş, nu la curte, noi nu ştim ce faci. Dar eu ştiu că tu eşti în relaţii prea cordiale cu trimisul împăratului. Ştiu că Chapuys este vecin cu tine. Însă oare doar din acest motiv servitorii lui şi ai tăi sunt tot timpul ba pe la tine, ba pe la el ?
În ziua aceea, Anne era îmbrăcată în roz şi gri-albăstrui. Culorile ar fi trebuit să-i dea un aer fecioresc, plin de prospeţime; dar el nu s-a putut gândi decât la măruntaie întinse, organe interne, măruntaie şi maţe, intestine gri-rozalii, care ies şerpuind dintr-un trup viu; trebuia să trimită la Tyburn încă o tranşă de călugări recalcintranţi, pe care călăul să-i taie şi să-i eviscereze. Erau trădători şi îşi meritau moartea, dar aceasta este o moarte mult prea crudă. Perlele din jurul gâtului ei lung lui i s-au părut mici broboane de grăsime, iar Anne, pe când se certa cu el, le răsucea din când în când cu mâna; el îşi aţintea ochii asupra vârfului degetelor ei, iar unghiile străluceau aidoma unor cuţite.
Şi totuşi, aşa cum îi zice lui Chapuys, atâta timp cât mă aflu în graţiile lui Henric, m-aş mira ca regina să-mi poată face vreun rău. Are râcile ei şi micile ei furii; e volatilă, iar Henric ştie asta. Asta îl fascinase pe rege, să cunoască pe cineva atât de diferit de blondele acelea blege şi amabile, care trec prin viaţa bărbaţilor fără să lase nici o urmă. Însă acum, când Anne îşi face apariţia, el pare uneori agasat. Îi poţi vedea privirea cum se goleşte când ea începe să bată câmpii, iar, dacă nu ar fi un gentleman desăvârşit, şi-ar trage pălăria peste urechi.
Nu, îi zice el ambasadorului, nu Anne mă deranjează; ci bărbaţii pe care îi strânge în jurul ei. Familia ei, tatăl său, contele de Wiltshire, căruia îi place să i se spună „Monsenior“ şi fratele ei, George, lordul Rochford, pe care Henric l-a inclus printre getleman-ii din suita lui personală. George a fost adus de curând în suita regelui, pentru că lui Henric îi place să stea printre oamenii cu care s-a deprins, care îi sunt prieteni din tinereţe; din când în când cardinalul îi izgonea, dar ei se strecurau înapoi, ca pecinginea. Pe vremuri fuseseră tineri camarazi, flăcăi plini de entuziasm. Un sfert de secol s-a scurs de atunci, iar acum sunt cărunţi sau pe cale să chelească, fleşcăiţi sau burtoşi, abia se ţin pe picioare sau şi-au pierdut câteva degete, dar sunt la fel de aroganţi ca un despot şi au inteligenţa la fel de sofisticată ca un stâlp. Iar acum au mai apărut câţiva pui, Weston, George Rochford şi alţii de aceeaşi teapă cu ei, pe care Henric i-a luat sub oblăduire, fiindcă are impresia că-l menţin tânăr. Bărbaţii aceştia – şi cei bătrâni şi cei tineri – stau cu regele de când se trezeşte până se culcă, în tot timpul lui liber. Stau cu el şi când îşi face nevoile, şi când se spală pe dinţi şi scuipă într-un lighean din argint; îl şterg cu prosoapele, îi leagă şireturile la pieptar şi brăcinari; îi cunosc trupul, orice pistrui sau aluniţă, orice fir ţepos din barbă şi pot trasa harta cu insulele de sudoare când iese de pe terenul de tenis şi îşi smulge cămaşa de pe el. Ştiu mai multe decât ar trebui, la fel de multe ca medicul sau spălătoreasa lui şi discută despre ce ştiu; ştiu când o vizitează pe regină pentru a se strădui să vâre-n ea un fiu sau când, vinerea (ziua când nici un creştin nu se împreunează) visează la o femeie-nălucă şi îşi pătează cearceaful. Îşi vând scump cunoştinţele: vor în schimb servicii sau vor să li se ignore micile nelegiuiri, au impresia că sunt deosebiţi şi vor ca tu să recunoşti asta. Încă de când el, Cromwell, a intrat în serviciul regelui, i-a potolit, le-a gâdilat orgoliile, i-a linguşit, căutând mereu o cale de-a le uşura munca, un compromis; dar, uneori, când vreme de o oră îi blochează accesul la regele lui, ei nu-şi pot şterge rânjetele de pe chip. Probabil că m-am străduit cât am putut să le fac pe plac. Acum şi ei trebuie să-mi facă pe plac, căci altfel o să-i dau afară.
Traducere din engleză de Carmen Toader, Humanitas fiction 2015, Colecţia Raftul Denisei
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
