Ziarul de Duminică

O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munţilor Apalaşi/ de Bill Bryson

Appalachian Trail este cea mai lungă „cărare” montană din lume, întinzîndu-se pe o distanţă de peste 3.400 de kilometri, de-a lungul întregii Coaste de Est a Statelor Unite ale Americii. Totodată e ruta pe care Bill Bryson, însoţit de prietenul său Stephen Katz, a parcurs-o de la un capăt la celălalt, din statul Maine în nord şi pînă în Georgia în sud. Bryson ne povesteşte într-o carte de călătorie scrisă cu mult umor o sumedenie de lucruri despre istoria locurilor şi a Americii ori despre oamenii pe care îi intîlneşte, dar şi despre restaurantele, magazinele sau hotelurile în care ajunge sau despre întîmplările prin care trece alături de tovarăşul său. Urşi, pume, şerpi, plante otrăvitoare şi insecte purtătoare de maladii – toate acestea şi multe alte obstacole sînt suficiente pentru a descuraja o persoană obişnuită, dar nu şi pe ambiţiosul explorator. Deşi confruntat cu hărţi care nu inspiră încredere, condiţii meteo îngrozitoare şi un companion cicălitor, Bryson a făcut tot posibilul să răzbească prin sălbăticie şi să-şi împlinească un ţel de o viaţă – să nu moară în natură...

Bill Bryson a lucrat ca jurnalist şi a fost rector al Universităţii Durham. Este autorul mai multor cărţi de călătorie şi al unui bestseller de ştiinţă popularizată, A Short History of Nearly Everything. La Editura Polirom, de acelaşi autor au mai apărut Acasă. O istorie a vieţii private (2012) şi De cealaltă parte a lumii. Călătorind prin Australia (2014).

După cartea de faţă s-a fpăcut un film, lansat în luna ianuarie a.c., cu Robert Redford şi Nick Nolte.

*

*     *

Nu mult după ce m-am mutat cu familia într-un orăşel din New Hampshire, m-am nimerit pe o cărare ce dispărea în pădurea de la marginea oraşului.

Un indicator anunţa că nu era vorba despre o cărare oarecare, ci despre faimosul Traseu al Apalaşilor. Întinzîndu-se pe mai bine de 3.400 de kilometri de-a lungul coastei de est a Americii, prin seninii şi ademenitorii Munţi Apalaşi, poteca aceasta e mama tuturor drumeţiilor lungi. Numai bucata din Virginia e de două ori mai lungă decît Pennine Way. Din Georgia pînă în Maine, poteca străbate 14 state, trecînd prin munţi bucălaţi şi frumoşi care chiar prin numele lor – Blue Ridge (Culmea Albastră), Smokies (Munţii Fumurii), Cumberlands (Ţinuturile Cumbrilor), Catskills (Pîrîul Lincşilor), Green Mountains (Munţii Verzi) şi White Mountains (Munţii Albi) – parcă te invită la o plimbare. Cine ar putea să pronunţe cuvintele „Marii Munţi Fumurii” sau „Valea Shenandoah” şi să nu simtă o dorinţă nepotolită – aşa cum a spus cîndva naturalistul John Muir – „de a pune o pîine şi o livră de ceai într-o traistă veche şi de a sări gardul din spatele casei”?

Şi iat-o în faţa mea, ivită pe neaşteptate, şerpuind periculos de seducător prin plăcuta comunitate din New England în care eu abia mă stabilisem. Mi se părea ceva aşa de extraordinar – ideea că aş putea să plec de acasă şi să merg pe jos 2.900 de kilometri prin pădure pînă în Georgia sau s-o iau în direcţia cealaltă şi să mă caţăr pe asprii şi colţuroşii White Mountains pînă la legendara provă a Muntelui Katahdin plutind în pădure la 725 de kilometri spre nord într-o sălbăticie pe care puţini au văzut-o. O voce din mintea mea mi-a spus. „Sună mişto. Hai s-o facem!”.

Mi-am alcătuit o listă de motive. M-ar aduce din nou în formă după ani de trîndăveală. Mi-ar fi de folos – nu eram prea sigur în ce fel anume, dar, în orice caz, eram sigur – să învăţ să-mi port singur de grijă în sălbăticie. Cînd băieţii în pantaloni de camuflaj şi şepci de vînătoare se adună la restaurantul Patru Aşi vorbind despre lucruri înspăimîntătoare făcute sub cerul liber, nu m-aş mai simţi ca un papă-lapte. Voiam şi eu puţin din înfumurarea pe care o capeţi atunci cînd poţi să priveşti spre orizontul îndepărtat cu ochi ca sculptaţi în granit şi de a rosti rar, bărbăteşte: „Da, m-am căcat în pădure”.

Şi era încă un motiv şi mai convingător de-a pleca. În Munţii Apalaşi se află una dintre cele mai mari păduri cu arbori de esenţă tare – un vestigiu al celei mai bogate şi mai diversificate suprafeţe împădurite care au binecuvîntat vreodată zona cu climă temperată –, iar pădurea aceasta este în pericol. Dacă temperatura globală creşte cu patru grade Celsius în următorii 50 de ani, cum e foarte posibil, atunci întreaga regiune sălbatică a Apalaşilor mai jos de New England ar putea deveni savană. Deja copacii mor într-un număr care nu se cunoaşte exact, dar, oricum, este înspăimîntător de mare. Ulmii şi castanii au dispărut de mult, falnicul tsuga şi cornii înfloriţi sînt pe ducă, iar molizii roşii şi brazii Fraser, hicori, sorbii şi arţarii argintii i-ar putea urma. În mod clar, dacă exista un moment propice pentru a mă aventura în această sălbăticie unică, acum era acel moment.

Aşa că m-am hotărît s-o fac. Mai nesăbuit, mi-am anunţat intenţia – le-am spus prietenilor şi vecinilor, l-am informat încrezător şi pe editorul meu şi i-am anunţat pe toţi cei care mă cunoşteau. Apoi am cumpărat nişte cărţi şi-am stat de vorbă cu oameni care făcuseră traseul pe de-a-ntregul sau parţial şi treptat am ajuns să-mi dau seama că asta era cu mult peste – cu mult peste – tot ceea ce mai încercasem pînă atunci.

Aproape toţi cei cu care am vorbit ştiau vreo poveste înspăimîntătoare în care era vorba despre vreo cunoştinţă naivă ce pornise în drumeţie pe traseul ăsta plină de speranţe şi cu bocanci noi şi se întorsese împleticindu-se după două zile, cu un linx înfipt în cap sau picurîndu-le sînge dintr-o mînecă goală şi şoptind cu glas răguşit „Ursul!” înainte de a se cufunda într-un leşin chinuit.

Pădurile erau pline de pericole – şerpi cu clopoţei, mocasini de apă şi cuiburi de şerpi-mocasini; lincşi, urşi, coioţi, lupi şi mistreţi; ţărănoi ţăcăniţi, dezechilibraţi de cantităţile enorme de rachiu de porumb contrafăcut şi generaţii de sex complet neortodox; sconşi, ratoni şi veveriţe turbate; furnici de foc nemiloase şi nesătula muscă neagră; iederă otrăvitoare, scumpie, salamandre veninoase; chiar şi cîte un elan rătăcit, înnebunit fără cale de scăpare de un vierme parazit care-şi face cuib în creierul lui şi-l ameţeşte în aşa hal, încît acesta se apucă să-i fugărească pe bieţii drumeţi pe pajişti izolate şi însorite pînă la lacurile glaciare.

Ţi se pot întîmpla lucruri de-a dreptul de neînchipuit acolo. Am auzit de un tip care ieşise din cort să se pişe în toiul nopţii şi atunci s-a năpustit asupra lui o bufniţă mioapă – ultima dată cînd bărbatul şi-a văzut scalpul, acesta atîrna în nişte gheare frumos conturate pe fundalul lunii pline – şi de o tînără care a fost trezită din somn simţind o gîdilitură unduitoare pe burtă, iar cînd s-a uitat în sacul de dormit, a văzut un şarpe-mocasin cuibărindu-se la cald, între picioarele ei. Am auzit patru poveşti diferite (relatate de fiecare dată cu chicoteli) despre turişti şi urşi care au împărţit acelaşi cort pentru cîteva momente pline de confuzie şi agitaţie; despre oameni care au fost pulverizaţi pe neaşteptate („N-a mai rămas din el decît o urmă de arsură”) de fulgere de mărimea unui om, prinşi fiind de vreo furtună stârnită din senin pe o creastă mai înaltă; despre corturi strivite de copaci sau purtate în prăpăstii de şuvoaie de ploaie şi paraşutate în văi adînci sau înghiţite de vreo viitură puternică; despre drumeţi fără număr a căror ultimă experienţă a fost un cutremur însoţit de gîndul năucitor: „Şi acum ce p...”.

Dacă citeam nişte cărţi uşoare de aventuri, nu-mi trebuia prea multă imaginaţie ca să-mi închipui împrejurări în care aş fi fost înconjurat de lupi care, încurajaţi de foame, se apropie tot mai mult, împleticindu-mă şi sfîşiindu-mi hainele, atacat de muşcăturile furnicilor de foc, sau încremenit la vederea unei tufe însufleţite înaintînd spre mine, ca o torpilă prin apă, înainte să fiu dat de-a berbeleacul de un mistreţ mare cît o canapea, cu nişte ochi reci ca nişte mărgele, un guiţat sfredelitor şi o poftă neostoită să muşte din carnea rozalie, grăsuţă şi molcuţă de orăşean.

Apoi, în pădure mai pîndeau şi toate bolile lumii – Giardia lamblia, encefalita ecvină de est, febra pătată a Munţilor Stîncoşi, boala Lyme, Helicobacter pylori, Ehrlichia chaffeensis, schistosomiazis, bruceloză şi shigelloza, ca să nu dau decît cîteva exemple. Encefalita ecvină de est, cauzată de pişcătura unui ţînţar, atacă creierul şi sistemul nervos central. Dacă eşti foarte norocos, poţi spera să-ţi petreci restul vieţii proptit într-un scaun cu o baveţică la gît, dar de regulă este letală. Nu există nici un leac cunoscut. Nu mai puţin impresionantă e şi boala Lyme, care se transmite prin muşcătura unei căpuşe mai mici decît gămălia unui ac. Dacă nu e depistată, poate persista în stare latentă în corpul uman ani de-a rîndul înainte să explodeze într-un caleidoscop de boli. Boala asta e pentru cel care vrea să experimenteze totul. Simptomele încep cu dureri de cap, oboseală, febră, frisoane, dificultăţi de respiraţie, ameţeală şi dureri crunte în extremităţi, apoi continuă cu aritmii cardiace, paralizie facială, spasme musculare, deficienţe mentale severe, pierderea controlului asupra funcţiilor fiziologice şi – deloc surprinzător în situaţia dată – depresie cronică.

Apoi mai e şi familia de organisme, despre care se cunoaşte foarte puţin, a hantavirusurilor, care colcăie în aburul microscopic de deasupra fecalelor şoarecilor şi şobolanilor şi ajung în sistemul respirator uman prin aspirarea de către ghinionistul ce-şi vîră nasul prea aproape de ele – să zicem, întinzîndu-se să doarmă într-un loc de unde tocmai au zbughit-o nişte şoareci infectaţi. În 1993, un singur focar de hantavirus a omorît 32 de oameni în sud-vestul Statelor Unite, iar în anul următor boala a făcut prima victimă pe Traseul Apalaşilor, cînd un excursionist a contractat-o după ce a dormit într-un „adăpost infestat de rozătoare”. (Toate adăposturile de pe Traseul Apalaşilor sînt infestate de rozătoare.) Dintre virusuri, numai cel al rabiei, Ebola şi HIV sînt cu siguranţă letale. Nici în aceste cazuri nu există tratament.

În sfîrşit, pentru că vorbim de America, există şi posibilitatea permanentă de a fi omorît. Din 1974, cel puţin nouă excursionişti – numărul real depinde de sursa pe care o consulţi şi de ce ai numi excursionist – au fost ucişi pe acest traseu. Două tinere aveau să moară chiar în timp ce eram şi eu acolo.

Din varii motive practice, care în principal au legătură cu iernile lungi şi aspre din nordul statului New England, nu sunt prea multe luni pe an în care traseul poate fi parcurs. Dacă porneşti de la capătul nordic, de la Mount Katahdin din statul Maine, trebuie să aştepţi pînă la sfîrşit de mai sau iunie să se topească zăpezile. Dacă, în schimb, pleci din Georgia şi te îndrepţi spre nord, trebuie să-ţi programezi excursia în aşa fel încît s-o închei înainte de jumătatea lunii octombrie, cînd reîncep ninsorile. Cei mai mulţi călătoresc de la sud la nord primăvara, perioada ideală pentru a evita arşiţa din toiul verii şi cele mai enervante şi mai contagioase dintre insecte. Intenţia mea era să pornesc din sud la început de martie. Am rezervat şase săptămîni pentru prima etapă.

Interesant este că lungimea exactă a Traseului Apalaşilor nu se cunoaşte cu precizie. Serviciul Parcurilor Naţionale din SUA, care iese în mod constant în evidenţă în diverse moduri îngrijorătoare, reuşeşte într-o singură broşură să spună că lungimea traseului e de 3.468 de kilometri şi de 3.540 de kilometri. În ghidurile oficiale ale Traseului Apalaşilor, un set de 11 cărţi, fiecare ocupîndu-se de un stat sau o secţiune anume, apar lungimi diferite – 3.450 de kilometri, 3.455 de kilometri, 3.474 de kilometri şi „peste 3.460 de kilometri”. În 1993, Conferinţa Traseului Apalaşilor, autoritatea de administraţie, a stabilit lungimea potecii ca fiind de exact 3.454,77 kilometri, apoi a schimbat-o pentru vreo doi ani cu formularea mai vagă „peste 3.460 de kilometri”, dar recent a revenit cu o precizie încrezătoare la lungimea de 3.476,50 kilometri. În 1993, trei oameni au rulat o roată de măsurat distanţe de-a lungul întregului traseu, rezultînd lungimea de 3.484,06 kilometri. Cam în aceeaşi perioadă, o măsurătoare atentă bazată pe un set complet de hărţi ale Serviciului de prospectare geologică al Statelor Unite a stabilit că distanţa este de 3.409,07 kilometri.

Sigur e că este un drum lung şi că din orice capăt ai porni nu e uşor. Ca înălţime, vîrfurile de pe Traseul Apalaşilor nu au nimic deosebit – cel mai înalt, Clingmans Dome din Tennessee, ajunge la puţin peste 2.000 de metri –, dar sînt destul de mari şi de multe. Sînt mai mult de 350 de vîrfuri cu înălţimi de peste 1.500 de metri de-a lungul Traseului Apalaşilor şi încă vreo mie prin preajmă. Într-o săptămînă poţi să traversezi 50 de munţi cît Snowdon. În total, îţi ia cam cinci luni şi cinci milioane de paşi ca să străbaţi pe jos traseul de la un capăt la celălalt.

Şi bineînţeles că pe Traseul Apalaşilor trebuie să cari în spate tot ce ai nevoie. Poate părea la mintea cocoşului, dar pentru mine a fost puţin şocant să-mi dau seama că această călătorie n-avea să fie nici pe departe ca o plimbare prin Lake District, unde te porneşti dimineaţa cu un rucsac în care ai nişte mîncare la pachet şi un exemplar din Wainwright, iar la sfîrşitul zilei cobori de pe dealuri şi te retragi într-un han primitor. Aici dormi sub cerul liber şi-ţi găteşti singur mîncarea. Puţini oameni reuşesc să ia cu ei sub 18 kilograme şi, atunci cînd cari după tine o asemenea greutate, crede-mă, nici măcar pentru o clipă n-ai cum să uiţi de ea. Una e să mergi pe jos 3.200 de kilometri şi cu totul altceva să străbaţi 3.200 de kilometri cărînd în spate un şifonier întreg.

 

Fragment din Bill Bryson - O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munţilor Apalaşi, în curs de apariţie la Editura Polirom, colecţia Hexagon. Cartea de călătorie. Traducere de Marius Adrian Hazaparu

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.