Până în prezent, literatura română nu a fost studiată din punct de vedere sociologic, subiectul fiind tratat accidental. Deşi au existat critici şi istorici literari atraşi de perspectiva sociologică (Mihai Ralea, Traian Herseni, Ion Ianoşi, Z. Ornea, Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Mircea Martin), nu s-au elaborat lucrări sistematice pornind de la o viziune unitară.
Istoriile literare din perioada 1944-1989, fiind parţiale, au fost concepute exclusiv prin prisma ideologiei totalitare, acordând importanţă scriitorilor cu orientări de stânga şi eliminându-i sau doar criticându-i pe scriitorii cu adeziuni, simpatii sau doar suspectaţi că ar fi avut atitudini de dreapta (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Literatura română de azi, 1944-1964; Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română intre cele două războaie mondiale). Cele de după 1990 sunt, în exclusivitate, istorii critice (Dumitru Micu, Ion Rotaru, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu). Sub pretextul estetismului, s-a eludat aproape în totalitate conflictul ideologic. Doar istoricul literar Marian Popa depăşeşte zona esteticului şi prezintă şi contextul sociopolitic.
Încercarea de obiectivism sau estetism continuă să întreţină confuzia de valori.
Mulţi dintre criticii literari de prestigiu s-au folosit de criteriul estetic pentru a evita realitatea istoriei, a mentalităţilor şi, în general, amestecul brutal al politicului.
Contribuţia studiilor lui Mihai Ungheanu, Marian Popa, Ilie Bădescu, Theodor Codreanu, Mircea Martin la restabilirea adevărului istoric a fost minimalizată sau trecută sub tăcere.
Un proiect iniţiat de New Europe College din Bucureşti, sub conducerea lui Dan C. Mihăilescu, nu a fost realizat până în prezent.
Istoriile şi dicţionarele de literatură apărute după 1989 preiau, în linii mari, scara de valori impusă de propaganda de partid sau de grupurile literare de orientare intemaţionalistă din jurul revistei România literară. Istoria semnată de Alex Ştefănescu, deşi apărută înaintea istoriei lui Nicolae Manolescu, exprimă punctele de vedere ale celui din urmă, directorul publicaţiei la care activa cel dintâi. Dicţionarele elaborate de Academia Română, sub egida academicianului Eugen Simion, reprezintă scara de valori exprimată de acesta în prealabil în volumele Scriitori români de azi. Sunt culpabilizaţi sau minimalizaţi scriitori care nu au susţinut ideologia de stânga, cu o îngăduinţă suspectă pentru stricătorii de cultură ai „obsedantului deceniu”. Sociologul Traian Herseni susţine că literatura este un fenomen artistic şi social, scriitorii trăind in societate şi adresându-se oamenilor. Totuşi, acest adevăr nu transpare din istoriile literare citate mai înainte. Interpretarea şi aprecierea unei opere de artă, ca produs al energiei creatoare omeneşti, trebuie să pornească de la alte premise decât interpretarea şi aprecierea unui produs al naturii. Dacă vrem să explicăm un produs al naturii printr-o anumită calitate sau intenţie a creatorului său, riscăm să ne înşelăm; în schimb, nu putem înţelege pe deplin o operă rezultată din activitatea omului, dacă nu încercăm să aflăm în ce aptitudine intrinsecă naturii omeneşti îşi are originea şi dacă nu ne întrebăm ce scop intenţionează creatorul să atingă cu ajutorul ei. Când este vorba despre un produs al naturii, oricare dintre multiplele sale aspecte poate fi izolat şi considerat ca fiind esenţial, dacă îl privim într-un anumit context; în cazul unei opere realizate de om însă, este esenţial doar (sublinierea noastră) aspectul de dragul căruia a fost creată, iar tot ce i se adaugă, independent de intenţia creatorului şi de gradul în care este stăpân pe opera sa, este neesenţial.
Literatura, deşi se deosebeşte de alte arte prin recrearea unei realităţi cu valoare estetică, este, in acelaşi timp, o activitate a spiritului, care se adresează conştiinţei, simţului civic, contemporaneităţii şi posterităţii. Ea dă sama, cum zicea cronicarul, despre cele văzute, ştiute şi scrise. Ea este produsul unei realităţi subiective. Sociologia, în schimb, este o disciplină de constatare pură, lipsită de intenţia valorificării sau a aprecierii, este ştiinţă menită să stabilească şi să explice realitatea aşa cum este ea, nu cum o „vede” cercetătorul.
Din însăşi structura procesului de comunicare se pot desprinde câteva elemente clare, care definesc opera literară: emiţătorul şi relaţia lui cu „mesajul” (conţinutul operei literare), ca aspect clasic al creaţiei şi creativităţii; mesajul şi relaţia lui cu receptorul (variabilele de cititor); chiar procesul de comunicare care stabileşte legătura între emiţător, mesaj şi receptor.
De asemenea, nu s-a efectuat niciun studiu care să analizeze relaţiile dintre puterea politică şi creatorii de literatură, dintre redactorii şi şefii lor, dintre scriitori şi editori, dintre criticii literari şi creatorii propriu-zişi. într-o formă sau alta între ei era o relaţie de şefi şi - dacă nu de subordonaţi - oricum de solicitanţi. Existenţa şefilor şi presiunea lor sunt un fenomen inerent tuturor formelor vieţii sociale. Această oligarhie rezultă, în mod necesar, din modalitatea de funcţionare a marilor organizaţii, partide sau state. Acestea, ne spun sociologii politicului, neputând fi guvernate direct de membrii lor reuniţi în permanenţă în adunări deliberative, trebuie să recurgă la „tehnica delegării”. Dar lucrurile devin mai greu de analizat atunci când apar instituţii atipice: organizaţii profesionale - cum era cazul Uniunii Scriitorilor - care nu aveau decât o autoritate restrânsă asupra membrilor, iar statul totalitar, declarându-se democrat şi sprijinitor al artei şi culturii, era nevoit să folosească şantajul, manipularea sau ameninţarea pentru a asigura supunerea membrilor.
Analiza sociologică scoate în evidenţă o realitate inedită: pe măsură ce creşte aparatul organizaţiei represive, se creează diverse niveluri de cenzură (viza redactorului de carte, a şefului de secţie, a redactorului-şef şi a directorului editurii, apoi a Consiliului Culturii, a cenzurii, cresc şi posibilităţile diferitelor opţiuni, în sensul că se găseşte printre ei un susţinător al autorului sau un iubitor al artei autentice, iar ceilalţi vor fi solidari, de regulă, cu primul referent. De asemenea, are loc şi un alt fenomen, care constă în declaraţii publice ale puterii, de genul: noi sprijinim activitatea scriitorilor, autorii sunt maturi şi se vor autocenzura, dorim o literatură curajoasă, legată de realitate. Mimându-se democraţia, scriitorii au profitat de ea şi, pe cât le-a stat în putinţă, au ales în comitetele de conducere colegi care-i puteau susţine. Se ajunge astfel la slăbirea conducerii „maselor”, autoritatea puterii politice fiind subminată de către puterea din ce în ce mai clar exprimată de către comitete. Când Partidul Comunist şi-a dat seama de autoritatea acestor comitete, a făcut tot ce se poate ca să le anihileze: a fost desfiinţată organizaţia de partid a Uniunii Scriitorilor, afiliind-o pe lângă organizaţia lucrătorilor din presă şi edituri, aceştia din urmă fiind salariaţi şi deci obligaţi să asculte. Curând, comitetele de conducere ale Uniunii Scriitorilor nu au mai fost convocate, pentru a nu se mai crea cadrul pentru exprimarea criticilor la adresa politicii culturale oficiate de partidul comunist.
Sunt suficiente motive pentru a acorda un studiu special relaţiei dintre literatură şi societate, două fenomene indestructibile datorită, în primul rând, materialului după care coexistă fiecare: limba ca mijloc de comunicare. La rândul lor, procedeele literare tradiţionale - simbolul, rima, metrul, ritmul - sunt şi ele sociale, reprezentând convenţii şi reguli apărute şi manifestate în societate. Literatura „reprezintă” „viaţa”; iar „viaţa” este, în mare măsură, o realitate socială, cu toate că atât lumea naturală, cât şi lumea interioară, subiectivă a individului au format şi ele obiectul unor „imitaţii” literare. Ion Glanetaşu, din romanul lui Liviu Rebreanu, a existat in realitate, dar el capătă o altă realitate în roman, concomitent cu simbolul oricărui ţăran, indiferent de numele pe care îl poartă, şi tot astfel el devine o nouă realitate după cum şi-l imaginează fiecare cititor.
Scriitorul, la rândul lui, este un membru al societăţii, care are o anumită poziţie socială: se bucură de a anumită apreciere din partea societăţii şi este răsplătit de ea nu doar prin faptul că i se cumpăra opera, ci, mult mai mult, prin stima care i se acordă, prin autoritatea pe care o oferă cuvântul scris. El se adresează unui public, chiar dacă acesta este ipotetic şi chiar dacă unii scriitori afirmă că ei profesează un act pentru ei înşişi. Literatura, chiar înainte de Homer, a apărut în strânsă legătură cu anumite instituţii sociale; iar în societatea primitivă s-ar putea chiar să fim incapabili de a distinge poezia de ritual, de magie, de muncă sau de joacă. Literatura are de asemenea o funcţie sau o „utilitate” socială care nu poate fi pur individuală.
Relaţia între literatură şi societate este de obicei studiată plecând de la afirmaţia, împrumutată din scrierile lui Louis-Gabriel-Ambroise De Bonald, că „literatura este o expresie a societăţii”. Dacă aceasta înseamnă că literatura, în orice moment, oglindeşte „cu exactitate” situaţia socială curentă, afirmaţia este falsă; iar dacă nu înseamnă decât că literatura prezintă anumite aspecte ale realităţii sociale, ea reprezintă un loc comun, banal şi vag. A spune că literatura oglindeşte sau exprimă viaţa este încă şi mai ambiguu. Şi cel mai uşor lucru care se poate afirma. De aici, preferinţa scriitorilor şi manualelor pentru subiectele care reflectă viaţa, ca şi când literatura ar fi o oglindă, iar viaţa - un obiect aşezat la marginea unui lac limpede care nu se oboseşte să vălurească. Scriitorul îşi exprimă în mod inevitabil experienţa şi întreaga concepţie de viaţă; dar ar fi evident fals să se susţină că el exprimă complet şi exhaustiv întreaga viaţă - sau chiar întreaga viaţă de la un moment dat. A spune că autorul trebuie să exprime complet viaţa din timpul lui, că trebuie să fie „reprezentativ” pentru epoca şi societatea în care a trăit înseamnă a folosi un criteriu concret de evaluare. În afară de asta, cei doi termeni - „complet” şi „reprezentativ” - necesită, fireşte, o interpretare atentă: în majoritatea lucrărilor de critică socială ei par să însemne că autorul ar trebui să fie conştient de anumite aspecte sociale precise, de exemplu, de situaţia proletariatului, sau chiar că ar trebui să împărtăşească o anumită atitudine şi ideologie a criticului. între convingerile politice şi ideologice ale scriitorului şi exprimarea lor în operele de artă nu există o legătură mecanică. Şi nici de tratare. Eminescu este romantic şi senin în poeme sau melancolic şi iubitor de linişte, câtă vreme publicistica lui este revoltată, alteori analitică, niciodată împăciuitoristă.
Aşadar, dacă se doreşte a se şti cine este un scriitor, el nu trebuie căutat doar în fragmente din scrierile sale şi nici măcar în întregul lor. Apartenenţa socială, atitudinea şi ideologia unui scriitor pot fi studiate nu numai din scrierile lui, ci adesea şi din documente biografice extraliterare. Scriitorul a fost cetăţean, s-a rostit asupra anumitor probleme având importanţă socială şi politică, a luat parte la evenimentele din timpul lui.
S-au făcut numeroase studii asupra concepţiilor politice şi sociale ale diferiţilor scriitori şi s-a acordat o mare atenţie implicaţiilor economice ale acestor concepţii. Multe opere literare, chiar de la noi, au fost reinterpretate în strânsă legătură cu contextul politic al epocii respective. Decenii la rând, după ocupaţia comunistă, au fost la mare preţ scriitorii mediocri, doar pentru că aveau origine sănătoasă sau se ocupaseră de „viaţa grea a ţăranilor”.
Sistematizate, datele privind originea, apartenenţa şi ideologia socială duc la stabilirea unei sociologii a scriitorului ca tip sau ca tip într-o anumită perioadă şi într-un anumit loc. Putem împărţi scriitorii în funcţie de gradul lor de integrare în procesul social. Integrarea este foarte mare în literatura populară, dar poate atinge o formă extremă a divergenţei, a „distanţei sociale”, în cazul boemei, al „poetului blestemat” şi al geniului creator liber. în general, în vremea din urmă şi în Occident, scriitorul pare că şi-a slăbit le-gâturile de clasă. A apărut o intelectualitate, o clasă intermediară de profesionişti relativ independentă. Sociologiei literare îi revine sarcina de a stabili poziţia socială exactă a acestei clase, gradul ei de dependenţă faţă de clasa conducătoare, sursa economică exactă a veniturilor ei, prestigiul scriitorului în fiecare societate. Scriitorul este un lider de opinie şi un creator de conştiinţe. El are istoria neamului său în sânge, iar cuvintele limbii materne îi sunt respiraţie. Dar de aici şi până la a le cere scriitorilor să educe masele de proletari în spiritul concepţiilor revoluţionare, aşa cum înţeleg dictaturile revoluţiile, este o cale lungă, pe care mulţi, tocmai pentru că au conştiinţă profesională, nu vor s-o străbată. Scriitorul îşi găseşte sursele de inspiraţie oriunde, el nu poate fi legat nici de proletariat, nici de burghezie, nobilimea şi cei de la marginea societăţii sunt, pentru el, membrii aceleiaşi lumi, ai unui univers uman infinit de trăiri şi sensibilităţi.
Propunându-ne să analizăm literatura română postbelică din perspectivă sociologică, constatăm că aceasta a traversat o perioadă „obsedantă”, care însă, în loc să schizofrenizeze gândirea creatorilor, le-a ţinut spiritul treaz, născând întrebarea lui Nicolae Moromete, „Unde mergem noi, Niculae?” şi ajungând la afirmaţia „imposibilei întoarceri”, în ciuda faptului că viaţa era „ca o pradă”...
Întrebările unui scriitor se formulează uşor şi sunt semnul tinereţii spirituale. Cu ele se plictisesc doar părinţii când copiii lor abia au împlinit câţiva ani. Răspunsurile sunt ca ecoul unui strigăt: nu ştim dacă vor veni înapoi vreodată, dacă se vor întoarce cu puterea tunetului sau vor dispărea ca oftatul unui pustnic.
Fragment din Introducerea la volumul O istorie politică a literaturii române postbelice de Petre Anghel, apărut la Editura RAO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
