Dana Borcea, o româncă de 45 de ani, a reuşit ceea ce statul n-a făcut niciodată: să se aplece spre bătrânii abandonaţi şi suferinzi. Cu ajutorul unor oameni care şi-au donat casele de la ţară a reuşit să găzduiască în ele 30 de bătrâni. Mai mult, a preluat de la stat un spital închis aflat în paragină şi l-a transformat într-un spital social în care sărmanii fără adăpost să primească îngrijire medicală.
A plecat în lume ca să scape de viaţa pe care o ducea în ţară. A muncit ca menajară în Spania, dar mai ales acolo şi-a descoperit menirea în viaţă: să ajute oamenii ca să se ajute pe ea. În Madrid a făcut voluntariat pe străzi: a dus hrană oamenilor fără adăpost. Când a înţeles că ajutorul nu e suficient, i-a luat pe şase dintre ei şi s-a mutat cu ei în casă. După opt luni erau salvaţi. Fiecare avea un loc de muncă şi o casă a lui.
N-are averi. N-are casa ei, n-are pământuri, n-are un soţ, n-are copii. Dar are ceva ce suplineşte lipsa oricăror averi materiale: o cauză în care crede şi care până acum a salvat de pe străzi zeci de bătrâni fără adăpost.
31 de ani avea Dana Borcea când a hotărât să lase în urmă tot şi să plece. La Madrid. Tocmai divorţase de soţul alături de care trăise 11 ani. După divorţ, nimic n-o mai ţinea în ţară. Aşa că a hotărât să plece la sora ei care muncea de câţiva ani în Spania
S-a născut într-o familie de adventişti. Nici ea şi nici sora ei n-au fost însă prea credincioase. Despre tinereţe spune că a fost una tumultoasă. Cu anturaje, cu vicii, cu obiceiuri de care a încercat să scape odată ajunsă în Spania. Acolo, a locuit într-un apartament cu mai mulţi români. Printre ei soţii Neacşu, doi tineri studenţi la filosofie care munceau din greu să-şi plătească studiile.
A fost perioada ei de penitenţă. Felul în care a ales să se vindece de trecut. Să se încerce pe ea şi să-şi depăşească limitele mizând pe credinţă.După câteva luni de voluntariat în stradă a înţeles că ajutorul lor nu e suficient. Aşa că au decis să închirieze o casă la 100 de kilometri de Madrid şi să se mute împreună cu şase oameni de pe stradă. Patru români ajunşi în stradă pentru că fuseseră păcăliţi de angajatori şi doi străini.
„A fost destul de greu să mă acomodez cu nişte oameni care unii dintre ei erau violenţi, periculoşi chiar. Dar încetul cu încetul, oferindu-le încredere şi încercând să îi accept şi să îi preţuiesc aşa cum erau ei, s-au ataşat de mine şi s-a creat o atmosferă frumoasă acolo în casă.”
Atunci şi-a luat primul concediu şi a revenit în ţară. Odată ajunsă în Bucureşti a mers în Gara de Nord. A văzut mai ales bătrâni abandonaţi. S-a întors în Spania cu un gând: să deschidă un azil de bătrâni. Cel care a ajutat-o a fost tot prietenul ei, Sorin Neacşu, care împreună cu soţia lui a muncit două luni şi a adunat 5.000 de euro cu care au cumpărat o casă în satul natal. Dana Borcea s-a întors definitv în ţară şi s-a mutat acolo cu cinci bătrâni luaţi de pe stradă.
O vreme au trăit din economiile ei. Aveau grădina, amenajaseră şi o brutărie şi zilnic împărţeau pâine oamenilor săraci din sat. Bătrânii nimănui deveniseră dintr-o dată utili şi pentru prima dată după mulţi ani simţeau că au o familie.
Atunci a înfiinţat împreună cu prietenii ei fundaţia Casa Pâinii. Despre viaţa ei alături de bătrâni a făcut un film ajutată de ceilalţi voluntari, film care a fost prezentat comunităţii de români din Spania. La scurt timp a primit telefoane de la oameni care voiau să doneze fundaţiei casele lor părinteşti pentru a fi transformate în cămine. În Brăila, Teleorman, Galaţi, Buzău, Botoşani, Timiş se deschideau rând pe rând case de bătrâni renovate de voluntari.
„Fără bani eram în criză, chiar la casele de bătrâni supravieţuiam greu cu alimentele. Cumpărasem aceasăa caăa cu ajutorul unei familii din Spania. Ei au donat banii pentru a o cumpăra cu intenţia de a face acest mic dispensar şi parcă tot amânam şi îmi aduc aminte că ne-am hotărât şi a fost suficient să stabilim o dată ca să primim o donaţie şi ne-a oferit banii necesari şi apoi au fost intervenţii şi donaţii de la multe persoane.”
Pe măsură ce oamenii auzeau despre proiectul ei veneau să ajute. Nu-i cunoştea şi părea miracol faptul că apăreau când avea mai mare nevoie de ei. E şi exemplul casei de lângă Botoşani. Dorica Văraru muncea în Spania când a auzit nişte prieteni vorbind despre proiectul Danei. S-a întors şi ea în ţară să ajute. S-a gândit bine, a întrebat cum poate să ajute mai bine şi fiind de meserie brutar, a dorit să meargă la o casă unde era şi cuptor şi se făcea şi pâine. Are patru copii. Nici unul n-are averi şi totusi au fost de acord să doneze casa fundaţiei. „Casa asta a stat 20 de ani nefolosită. Din ‘89 casa a fost ridicată. Dar de atunci şi până în 2008 n-a locuit nimeni aici. Vedeam cum mor oameni, îngheţaţi, flămânzi, în gări, şi casa asta stătea liberă fără niciun proprietar...”
Bătrânii din casa ei au fost adunaţi din gări, din azile, de pe stradă sau scări de blocuri.
În iarna în care au hotărât să-şi transforme casa în cămin de bătrâni muriseră pe străzi de frig 22 de oameni doar în Suceava.
Căminul arăta ca o casă adevărată.
Alimentele şi le iau din gospodărie, iar plata utilităţilor se face din donaţii. Dana Borcea îşi aminteşte că atunci când i-a fost mai greu, parcă de nicăieri i s-a întins o mână.
Când a realizat că nu-i poate ajuta pe cei bolnavi şi-a dorit un spital social. În care să-i primească pe cei fărp bani, fără acte, fără casă, fără familie. Şi a reuşit. A preluat un spital în paragină, şi împreună cu voluntari şi oameni entuziaşti, l-a renovat şi l-a pregătit să primească 30 de oameni care au nevoie de tratament.
Casa din Vameş de Galaţi era o construcţie la roşu când i-a fost donată. Ca să o deschidă pentru bătrânii de pe stradă a fost ajutată de muncitori voluntari. A adunat bătrâni din Galaţi şi Bucureşti şi i-a mutat în casa alături de Paulina. O voluntară a fundaţiei. Paulina Lupoaie a ajuns să facă voluntariat după ce s-a despărţit de soţul ei. În casa de bătrâni găteşte, îi ajută cu medicaţia, le creează o atmosferă de familie. Ştie poveştile oamenilor din casă.
Ideea unui „spital social” le-a venit după ce au lăsat mai mulţi bătrâni în stradă pentru că nu le puteau oferi tratament medical. În 2010, când guvernul a închis mai multe spitale, Dana Borcea s-a dus la primarul din Viziru şi i-a cerut unitatea medicală care se afla în paragină.Buruienile acoperau gardul, iar clădirea era într-o stare deplorabilă. L-au concesioant pe o perioadă de 30 de ani deşi n-aveau nici un ban.
Odată ce şi-au stabilit însă priorităţile au început să apară ajutoare. Nu în bani. Ci în oameni dornici să ajute.
Echipa de voluntari din ţară şi nu numai, din Roma prima echipă şi a fost urmată de o echipă din Madrid care au venit şi cu material electric şi cu bani. S-a început cu instalaţia electrică şi în afară de ei au fost echipe din Bistriţa Năsăud, din Râmnicu Vâlcea din Sărămaşi Mureş, din Buzău.
Acoperişul a fost înlocuit de un om de afaceri din Târgu Mureş, iar dotările din spital au venit din Germania.
Când s-a pus problema cadrelor medicale ce vor ajuta bătrânii, un telefon avea să-i demonstreze încă o dată Danei că nimic nu e întâmplător. Directorul şcolii postliceale i-a propus să devină parteneri. Dana primeşte elevi în regim de internat, le asigură cazare şi masă, iar ei au obligaţia ca la terminarea şcolii să facă voluntariat trei ani în spital.
Se gospodăresc şi gătesc cu legume din grădina proprie. Chiar şi solarul a fost primit cadou de la sătenii din Matca impresionaţi de munca lor.
Elevii de la internat fac cu rândul la bucătărie. Alimentele şi le iau din grădină, iar bani mai obţin din donaţii de la oameni care, impresionaţi de lecţia lor de viaţă, ajută şi spun povestea mai departe.
„Cred că Dumnezeu îi inspiră, spune Dana Borcea. Niciunul nu se consideră însă erou. Sunt voluntari pentru că au simţit că ăsta e drumul în viaţă.”
Dana Borcea speră ca în două luni să aducă în spital primii bătrâni adunaţi de pe stradă. Cei mai mulţi vor fi aduşi din Bucureşti.
După ce se vor vindeca, vor fi mutaţi în cele şapte case de bătrâni din ţaă. Dana are deja o listă de medici care s-au oferit să ofere prin rotaţie consultaţii voluntare în timpul liber sau în vacanţe.
Sunt 11 ani de când îşi priveşte viaţa ca pe un film. Au fost zile în care n-au avut ce mânca sau n-au avut cu ce să plătească materialele de construcţii, dar nicio secundă nu s-a gândit să renunţe. Pentru că ştie că ăsta e sensul vieţii ei: să ajute, ca să se ajute. E convinsă că binele contaminează şi că oamenii vor fi inspiraţi de poveştile ei pentru ca la rândul lor să devină personaje de poveste.
Reportaj difuzat de Protv în emisiunea „România, te iubesc!” din 13 aprilie 2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
