"Absurditate, numele tau e Romania", exclama in octombrie 1992 Monica Lovinescu*, locuind cam la un ceas distanta de cel ce clamase in desert "schimbarea la fata a Romaniei" cu mai bine de jumatate de secol in urma. Am enumerat aici saptamana trecuta cateva dintre socurile oferite de lumea literara bucuresteana, imediat dupa 1989, marilor asteptari ale Exilului. Ca dreptate aveau in esenta ambele parti (dincolo de exceptiile de rigoare) asta nu schimba intru nimic situatia.
Radicalismul "lor", atat de necesar in prima instanta, s-a lovit de ezitarile noastre complice, de fatalitatea adaptarii din mers si a tranzactionalismului traditional. Incordarea, tenacitatea si nerabdarea lor a coincis cu detensionarea si deradicalizarea noastra progresiva. Clocotul legitim cu care exilul acuza "amnezia la romanii" de acasa a devenit o simpla abureala si s-a potolit in cele din urma in lehamitea si labirintica arhivelor securistice.
"Cred ca romanii sunt definitiv bolnavi, chiar si opozitia", scrie Monica Lovinescu inca de la 25 aug. 1991, situatie cat se poate de actuala la inceput de 2004. "Iti spui mereu ca nimic nu-ti mai poate spori dezgustul. Si imediat primesti dovada contrarie", puncteaza ea in octombrie acelasi an, dupa ce afla ca Virgil Tanase "va fi consilier al lui Iliescu pentru relatiile culturale cu Franta". Si concluzia: "Viata ni se duce - ni s-a dus - pe emisiuni, ziare si romani... in trecere...". Astfel incat "sunt clipe cand imi pare bine ca nu mai am a ma ocupa de o astfel de actualitate literara, dezgustul devenind mai puternic decat mania" (13 iun. 1992).
In fine, dupa ce vede filmul lui Lucian Pintilie Le chene, in sept. 1992: "Acum pricep din ce se trage neputinta tarii de a se dezbara de aceasta complicitate in raul cotidian, in marlanie, in rasteala, in ne-rost, in vulgaritatea minciunii tot atat de cotidiana ca si injuratura (...) Ne intrebam chiar - intr-o lunga convorbire telefonica cu Liiceanu, pe la 2 dimineata - daca nu ne-am inselat dedicand unei Romanii fictive o intreaga existenta".
Pe fondul acesta, sigur ca un mai tanar confrate mi-a rezumat situatia Monicai Lovinescu (comparata de Valeriu Cristea in 1991 cu Ana Pauker si Elena Ceausescu, v.p.165) in postura soldatului japonez carandu-si de zor prin mlastini arma si furia la ani si ani dupa terminarea razboiului, tot asa cum, aflu de aici ca Florin Manolescu ii reproseaza lui Virgil Ierunca perpetuarea ilegitima a "spiritului razboiului rece". Dar daca acest razboi este cat se poate de fierbinte? Dar daca, nesolutionand mare lucru si carand in sine, intacte, toate vechile tumori si chiar dezvoltandu-le, tocmai eliberarea din ceausism a facut si mai necesare prezenta si spiritul "soldatului japonez"?
Un exemplu halucinant (epitetul ii apartine autoarei, p. 250) pentru rasturnarea abrupta si absolut aberanta a prioritatilor il ofera "cazul Mircea Eliade" in Romania lui 1992. "Prima personalitate literara judecata in Romania postcomunista nu e Arghezi, nici Sadoveanu, nici Beniuc, nici unul dintre marii prostituati si responsabili, ci Mircea Eliade. Prolegionarismul lui de vreo doi-trei ani e mai grav din pricina antisemitismului miscarii decat toate crimele comunismului aflat la putere timp de vreo jumatate de veac". Eram in iunie 1992, insa procesul incepuse deja in aprilie 1990, cand Norman Manea "ma intreaba ce cred: i se cere in Statele Unite un eseu asupra cazului Eliade-legionar. Cred ca reusesc sa-l fac sa nu accepte". In aug. 1991: "Norman Manea, pe care il anuntasem sa nu intre in campania anti-Eliade a scos un articol, se pare super-penibil impotriva lui Eliade". Si verdictul din febr. 1992: "Sa judeci o cariera de 50 de ani si zeci de carti numai dupa putinele articole incriminate este de-o rea-credinta si un fanatism care ne face sa rupem puntile cu Norman Manea".
Apropo de bine modulatele severitati de verdict ale Monicai Lovinescu, e de reflectat la concluzia de la p. 395, cand, evocand alergia unora la ortodoxie si la romanismul de tip Tutea, se conchide cat se poate de firesc: "Mi se pare vulnerabil acest tip de cosmopolitism care nu admite sentimentul national decat... la minoritati. Nici cu un sentiment de inferioritate, nici cu cel de superioritate nu se poate intra in Europa...".
Trec, din lispa de spatiu, peste multimea ironiilor subtile de genul notei cu Paul Goma de la 20 ian.1990, peste multele revelatii si picanterii oferite celor nefamiliarizati cu contextul literar postdecembrist (de ex. sedinta Romaniei literare relatata la p. 76, sforile trase de Mihnea Berindei in toamna lui 1991 cand "Leotard a refuzat sa-l primeasca pe Petre Roman, acum Mihnea pregateste vizita lui Manolescu") pentru a-mi marturisi tristetea fata de nedreptatea pe care Monica Lovinescu i-o face lui Zigu Ornea, in iun. 1993. "Excelenta prefata" la Istoria civilizatiei lovinesciene, exclama Monica Lovinescu. "Daca nu ne-ar fi atacat (...), i-as fi scris sa-l felicit. Asa, ma multumesc sa confirm primirea printr-un telefon Gabrielei Omat...". Nu, asa ceva striga a nedreptate! Dar pe langa tot ce am facut (sau nu am facut) noi, gestul seamana cu o imbufnare de copil.
*) Monica Livinescu, Jurnal 1990-1993, Editura Humanitas, 430 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
