In teatru, timpul trece altfel. Tineretea dureaza multi ani, cine a apucat sa fie ingenua sau june-prim ramane asa mult peste vremea rational ingaduita. Cateodata, natura consimte la aceasta prelungire; alteori, ridicolul insoteste eforturile de pastrare a imaginii initiale. De obicei, energia degajata de interpretare impinge intr-un plan secund intrebarile despre varsta reala a interpretului/ei care salta zglobiu pe scena. Ajungi uneori sa crezi ca varsta actorului e o problema de talent, nu de stare civila.
Uneori talentul impune rasuciri neasteptate, scote la iveala fete ascunse sau nestiute: ca in basme, actorul isi schimba pielea si devine - scenic - cu totul altcineva. Ma tot gandesc la mecanica acestor resorturi privind-o de cativa ani pe Emilia Dobrin, admirand curajul fostei Ileana Cosanzeana de a accepta sa fie - la propriu - Muma-Padurii si sa o doteze pe aceasta cu vitalitatea necesara pentru o viata scenica zbuciumata si complexa. Nu stiu cand anume a descoperit Emilia Dobrin farmecul grotescului, puterea de caracterizare prin procedee socante inscrise, totusi, in logica realista a comportarii personajului. Nu stiu cand a descoperit ca inteligenta nu e o conditie intamplatoare a artistului. In tot ce joaca ea de cativa ani incoace exista ceva din curajul inotatorului care se arunca in apa fara sa se intereseze daca valurile mari sunt cele de dupa furtuna ori cele de dinaintea ei. Si daca pot sa inteleg de ce si cum are incredere in propunerile regizorale ale lui Alexandru Dabija, colaborarea cu Radu Afrim si cu alti regizori din generatia tanara este - cred - dovada certa a faptului ca noua ei fata nu este o intamplare, rezultatul nevoii de a fi cu orice pret pe scena, ci nelinistea adevaratului artist de a-si potrivi existenta cu timpul sau. Rezultatul se obtine nu prefirand vechile fotografii ale succesului, ci incercand propunerile riscante ale unui nou timp.
In Sefele, personajul ei traieste cu egala intensitate viata "reala" si viata imaginata, incercarea de a-si racorda inventiile la fantasmele fiintelor la fel de bizare cu care s-a insotit. Prin ea si prin partenerele ei (Dorina Lazar, Coca Bloos), povestea regizata de Sorin Militaru - si care putea fi sordida - a capatat forma umanului, fie el si marginal, a tandretei necesare pentru a intelege ceea ce depaseste locul comun.
Poate parea stranie aceasta oprire in ograda Emiliei Dobrin, cand atatea interpretari actoricesti au luat ochii, premiile si toate adjectivele existente pe piata. Mie mi se pare insa ca evolutia ei inseamna mai mult decat schimbarea la fata a unei actrite talentate. Teatrul nu se poate racorda la cerintele unui nou public si ale unui nou timp prin eforturile singulare ale unui om - sau chiar ale unei generatii. Nu exista un teatru al tinerilor si unul al batranilor. Teatrul se hraneste din continuitate, din dorinta batranilor de a mai trai putin acolo, pe scena, unde se intampla ceva, din capacitatea tinerilor de a include in efortul lor novator toate generatiile apte sa existe pe scena.
Cariera adulta a Emiliei Dobrin devine un manifest impotriva segregatiei, a segregatiei pe motive de varsta sau stil, a celei pe motive ca "n-avem nevoie de ciudati pe scena". Devine expresia puterii unei femei de a trece peste tot ceea ce in viata "civila" ar fi putut s-o impiedice sa straluceasca pe scena.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
