Ziarul de Duminică

Nunta (III)/ de Gabriel Klimowicz

Nunta (III)/  de Gabriel Klimowicz

Autor: Ziarul de Duminica

05.08.2016, 00:03 53

Ajunseră la hotel cu o gondolă. Nikita spusese că nu vrea să ia o şalupă pentru că nu avea chef de zgomot de motor în acest moment. Drumul durase destul de mult, aşa că văzuseră pe îndelete şi cu o mare încântare o parte fabuloasă a Veneţiei. Omul de afaceri încerca să se transplanteze din lumea lui, lipsită de culoare dar plină de stres, de constrângeri şi de confruntări surde, într-o lume colorată, destinsă, liberă, în care buna dispoziţie, amabilitatea şi iubirea dominau totul, dominau comportamentul oamenilor, atmosfera şi cerul albastru şi poleiau fiecare cornişă, dantelă de piatră sau statuetă, cu care erau pline palatele Veneţiei. Îşi închipuia că este un îndrăgostit care se află, alături de iubita lui, în capitala iubirii. Hotelul, aflat pe unul din nenumăratele canale secundare numite râuri, părea palatul medieval al unui rafinat magnat al locului. Apartamentul era mobilat cu mobilă veche în stil baroc. Peste tot candelabre şi lumânări. Atmosfera era de poveste de secol XVIII. Parcă te aşteptai să vezi intrând pe uşă femei drapate în rochii lungi din mătase, înfoiate pe schelete de sârmă şi bărbaţi cu peruci leonine, haine largi cu mâneci imense din mătase şi catifea şi cămăşi cu gulere şi mâneci bogate din dantelă. Silueta micburgheză a lui Nikita, în costumul său gri-închis, de birou, cu cămaşă albă şi cravată albastră, era ţipătoare în decorul romantic şi aristocratic al apartamentului. Silueta Kirei în deux-piece cu pantaloni evazaţi negri şi sacou alb cu modele geometrice negre, cu cămaşa de mătase albă cu volane, se potrivea mai bine în decor. Cu toate astea Kira simţea că are nevoie de haine noi.

–       Dragul meu, îi spuse lui Nikita pe un ton care îl îndreptăţea să creadă că eforturile lui

sunt apreciate şi nu vor fi în zadar, sunt fericită că sunt, în sfârşit, aici, la Veneţia, visul adolescenţei mele. Totuşi am nevoie de câteva lucruri, articole de îmbrăcăminte ca să fie totul perfect. Nu voi putea, diseară când vom merge la restaurant, să fiu îmbrăcată tot cu hainele de peste zi.

–       Bineînţeles. Nici nu încape vorbă. Dar vreau să ştii că eşti invitata mea şi nu accept un

refuz. Eu te-am adus aici şi te-am pus în situaţia asta, aşa că totul îmi revine mie.

–       Nikita, hai să nu forţăm lucrurile. Eu am vrut să vin aici şi înţeleg să-mi asum

consecinţele acestei decizii. Nu mă face să mă simt prost chiar acum la începutul relaţiei noastre. Ştii că nu e o problemă de bani. Nu m-aş simţi bine să plăteşti tu.

Nikita fu nevoit să cedeze. Kira avea scrupulele ei, felul ei de a fi. Era o femeie independentă, mai degrabă obişnuită şi facă ea cadouri bărbaţilor.

În două ore Nikita se alese cu două costume, unul fantezi cu pantaloni vişinii şi sacou alb, şi altul uşor, pentru vreme călduroasă, cu un sacou foarte subţire, din mătase naturală albastră cu accente de alb pe la revere şi buzunare şi pantaloni negri foarte subţiri, de asemenea, aproape transparenţi. Îşi cumpără şi o pălărie albă cu boruri mari.

Kira îşi cumpără o rochie de seară turcoaz, deasupra genunchiului, cu o eşarfă albă cu fundă mare care-i marca mijlocul subţire, o ţinută de stradă cu bluză şi pantaloni şi alte articole mai mărunte, printre care şi un costum de baie. Fiecare îşi mai cumpărase şi câte o valiză în care să-şi poată pune hainele la întoarcere.

Toate gesturile lor, atingerile, zâmbetele, bunăvoinţa pe care şi-o arătau, strălucirea de pe feţele lor, trădau o pereche de îndrăgostiţi. Iar personalul magazinelor îi trata ca atare. Aşa că, odată reîntorşi la hotel, inevitabilul se întâmplă. Kira îşi dăduse seama că, poate ar trebui să fie ea prima care să acţioneze, dar nu avu timp pentru că, imediat ce închise uşa după el, Nikita aruncă pachetele cu cumpărături cât colo şi o îmbrăţişă pe la spate. Kira se lipi de el pe dată. Se dezbrăcară în drum spre pat. Nikita părea că se transformase într-un îndrăgostit veneţian cu temperament meridional. Kira se abandonă aşa cum de puţine ori o făcuse cu Rado. Se lăsă iubită cu voluptate fără să-l mai supună pe Nikita la luptele grele de care avea parte bărbatul său. Era primul lor contact şi se gândise să nu facă pe nebuna, deocamdată. Îl voia pe Nikita supus în poala ei. Nikita se întrecu pe sine. Demonstra o poftă, o sete pe care nu le puteai bănui de la prima vedere. Se abandonase compet plăcerii şi îi era recunoscător Kirei pentru că devenise amanta lui. Era conştient că femeia îl depăşea cu mult în cultură, civilizaţie şi rafinament.

Kira se gândise o clipă că ar putea să-şi petreacă toată seara şi noaptea în pat ca să-i facă pe plac lui Nikita, chiar dacă episoade de amor ar fi putut să trăiască şi la Bucureşti, dar Nikita fu foarte spontan atunci când momentul romantic se răci.

–       Te invit la un restaurant superb, cu adevărat veneţian.

–       Mă las în voia ta, îi răspunse Kira alintându-se ca o fetiţă.

Afară era cald. Sacoul albastru din mătase naturală cu clapete albe la buzunare al lui Nikita se potrivea de minune cu rochia turcoaz a Kirei al cărei mijloc subţire era strâns cu o eşarfă lată, albă, cu fundă. Pentru a se apăra de eventuala răcoare a canaletelor, Kira îşi luase şi jacheta albă cu motive geometrice negre care se asorta cu pantalonii negri ai lui Nikita. Ea avea o pălărie albă cu o fundă turcoaz, iar el o pălărie tot albă cu boruri mari şi moi şi bandă neagră. Restaurantul se afla în apropiere de hotel, la circa 10 minute. O plimbare cu adevărat plăcută pe străzile bătrânului şi surprinzătorului oraş, în care farmecul se îmbină cu o fantezie veselă şi încântătoare. La restaurant au fost întâmpinaţi cu entuziasm de chelnerii italieni. Au comandat, obligatoriu, de-ale mării.

Masa mică de două persoane era aşezată chiar pe marginea unui canal, în apropiere de o punte atât de tipic veneţiană. Trubaduri italieni cântau canţonete pentru ca spectacolul să fie complet. Era o atmosferă în care, dacă nu erai îndrăgostit, era musai să te îndrăgosteşti. Kira şi Nikita se ţineau de mână şi se priveau ochi în ochi. Se simţeau bine. Nikita începuse să se gândească dacă nu cumva ar fi nimerit ca relaţia lor să evolueze către ceva serios. Încercarea lui cu Afrodita părea sortită eşecului. Să-ţi pui paznic la nevasta rea de muscă i se părea, acum, o situaţie atât de ciudată şi de lipsită de viitor.. Poate că ar trebui să divorţeze şi să se însoare cu Kira. Totuşi, avea în faţă o femeie frumoasă, inteligentă, dinamică, dar care nu părea că are de gând să facă vreodată un copil. Or, el avea nevoie de un moştenitor.

–       Dacă mi-ar fi spus cineva de dimineaţă că azi o să mă îndrăgostesc şi că o să devin

iubita ta, nu aş fi crezut, îi spuse Kira strângându-i mâna.

–       Şi eu la fel, răspunse Nikita. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că întotdeauna mi-ai plăcut

şi doresc demult, dinainte de a mă căsători cu Afrodita, să fim împreună.

–       Ah, Afrodita, oftă Kira, neplăcut surprinsă de faptul că Nikita a adus vorba despre

nevastă-sa.

–       Nu e nici o problemă cu Afrodita, îi răspunse Nikita. Am prins-o înşelându-mă.

–       Serios? Aşa devreme? Ce prostie!

–       Da. Dar, cum îl cheamă pe soţul tău..., Rado, cum te mai înţelegi cu el?

–       Ne-am separat de ceva vreme. Am înaintat deja divorţul, am depus actele la starea

civilă pentru un divorţ de comun acord. Merge repede. Dar sunt cu adevărat surprinsă de Afrodita. La nuntă părea fericită că se mărită cu tine.

–       Da. Uite că n-a ţinut-o mult.

–       Ştiu că la nuntă Rado, bărbatu-meu, se dădea la ea. Nu cumva...

–       Ba da. Cu el m-a înşelat!

–       Fantastic. Şi, acum, noi suntem împreună. Unii ar putea spune că am vrut să ne

răzbunăm pe soţii noştri.

–       Nu are nici o importanţă ce ar spune unii. Nu ştiu de ce s-a întâmplat aşa. Numai

Dumnezeu ştie. Nu am premeditat nimic. Adevărul este că îmi place de tine de multă vreme şi cred că mă potrivesc cu tine mult mai bine decât mă potrivesc cu Afrodita. Dar nici nu am îndrăznit să te abordez. M-a împiedicat un soi de timiditate care nu mă caracterizează deloc, te rog să mă crezi. Pe urmă te-ai măritat cu Rado, iar eu am fost foarte ocupat cu afacerile.. ştii cum e. Afacerile te obligă să renunţi la tine însuţi. De aceea, cel puţin pentru mine, timpul pe care îl petrecem amândoi aici este extrem de preţios. Nici nu pot să descriu în cuvinte, zise Nikita şi îi strânse din nou mâna cu pasiune.

–       Şi pentru mine e foarte preţios. Aş vrea să nu stăm aici doar două zile.

–       Într-adevăr!

         De la masă, cei doi plecară să se plimbe prin Piaţa San Marco. Mergeau înlănţuiţi ca doi îndrăgostiţi. Se aşezară la măsuţa uneia dintre terasele de acolo şi se uitau la mulţimea vizitatorilor din piaţă. Îndrăgostiţii se distingeau de la distanţă după gesturi şi haloul de intimitate din jurul lor.

–       Şi, ce vom face când vom ajunge la Bucureşti? întrebă Kira.

–       Nu ştiu, îi răspunse Nikita pe faţa căruia se citea o mare încântare. Veneţia îl

transformase. Parcă nu mai aducea a contabil ci, mai degrabă, cu pălăria lui albă cu boruri mari şi moi, a bogătaş romantic şi sensibil.

–       Nu ştiu şi nici nu vreau să mă gândesc acum. Acum să trăim clipa. Uite ce frumos e!

 

Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească

 

Fotografia autorului de Eugen Ciocan

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO