In Romania, trupele particulare sunt, inca, pasari rare. La 13 ani de cand nimeni si nimic nu mai impiedica (teoretic, cel putin) initiativa privata si de cand speram sa asistam la o invazie de mici (sau mari) companii care sa ia teatrul pe cont propriu, cu avantajele si riscurile implicite, artistii independenti pot fi numarati pe degete. Si chiar daca pentru asta e nevoie de mai mult de doua maini, initiativele de gen raman, totusi, cantitativ nesatisfacatoare. Asadar, Teatrul Act si Teatrul Luni de la Green Hours sunt, inca, niste accidente in peisaj.
Nu si pentru acei spectatori care sunt mai putin mofturosi in ceea ce priveste conditiile de vizionare; ori, pur si simplu, mai sanatosi. (Caci nu e, sincer vorbind, chiar usor lucru sa stai o ora sau mai mult pe o gradena prevazuta cu pernuta, dar nu si cu spatar, la Act, respectiv pe un taburet invaluit in fum gros de tigara, la Green Hours.) Acesti spectatori - tineri, in marea lor majoritate, dar nu numai tineri - au invatat temeinic drumul spre cele doua subsoluri de pe Calea Victoriei, pe care le umplu entuziasmati la fiece premiera. Iar premiere se fac destule in aceste doua locuri. La Green Hours, managerul Voicu Radescu promite chiar sa tina teatrul (care se cheama Luni, dar functioneaza si in alte zile ale saptamanii) deschis toata vara, inclusiv in afara stagiunii "normale", iar la Act proprietarul Marcel Iures alterneaza in ritm alert spectacolele proprii cu productii ale "chiriasilor" interesati. Genul de teatru care se practica in aceste simpatice salite private nu este (am mai spus-o) neaparat diferit sau esential diferit de acela din salile mari si subventionate, dar proximitatea dintre actori si spectatori, precum si senzatia - inca pretioasa, pare-se, in ciuda deceniului si... de libertate oficial anuntata - ca aici asisti la ceva oarecum subversiv si, de aceea, mai bun, mai ad=nc, mai valoros decat "dincolo", au un farmec ce actioneaza, adesea, ca un drog. Cine poate rezista unui drog care este, pe deasupra, nedaunator?
N-am rezistat nici eu - si asa am ajuns, de pilda, la Green Hours, la un spectacol intitulat Oase pentru Otto. Un spectacol indiscutabil feminin si, pana la un punct, feminist, caci textul, semnat de Lia Bugnar si jucat de Crina Muresan si Mariana Danescu, povesteste cu haz si cu multa compasiune istoria a doua tinere femei care se intalnesc intamplator la marginea soselei, unde amandoua incearca sa faca trotuarul; nu e un calambur, chiar asta se petrece in piesa: una din ele a venit "la locul de munca", cealalta, diletanta si studenta, vrea sa obtina bani de avion pentru o bursa (in canto si in Australia!) care nu include cheltuielile de transport. O situatie simpla - "o felie de viata", ar zice un realist-traditionalist inrait - pe care cele doua actrite si-o asuma cu perfecta naturalete, exploatandu-i frumos si dimensiunea comica, si dimensiunea (melo)dramatica. (Un "fluturas" modest indica nume cu greutate - Alexandru Tocilescu si Dragos Buhagiar - drept "asistent regie", respectiv "asistent scenografie", regizor si scenograf neexistand; banuiesc ca numitii domnii au "asistat" in final la isprava domnisoarelor si au exclamat, probabil, "Bravo, fetelor!", drept care si laudele noastre vor fi adresate doar celor trei temerare.) E un spectacol fara pretentii de estetism, experimentalism etc., realizat cu drag si daruire si, in ciuda "problematicii" deloc amuzante in fond, extrem de tonic. Bravo, fetelor!
La Teatrul Act, tot doua nume mari, regizorul Alexandru Dabija si actorul Marcel Iures, isi asociaza un nume (cu permisiunea dumneavoastra) si mai mare, dramaturgul Samuel Beckett, pentru a "alcatui" impreuna spectacolul Ultima banda de magnetofon (Krapp's Last Tape). Textul, piesa de rezistenta a teatrului absurdului la vremea scrierii sale (1962), a devenit, intre timp, un "clasic", chiar daca este mai rar vizitat decat, de exemplu, Asteptandu-l pe Godot, Final de partida sau chiar O, ce zile frumoase! ale aceluiasi autor. Aici, un barbat isi serbeaza aniversarea inceputului de batranete "dialogand" cu un magnetofon si rememorand "clipe de viata" traite in zadar sau fara bucurie. Actiune propriu-zisa, asadar, nu exista; tensiunea specific teatrala se naste si traieste exclusiv din si prin cuvant; la limita, din si prin gandul singuraticului Krapp, despre care nu stim exact cine este si de ce are viata pe care o are. Alexandru Dabija a incercat sa substituie misterioasele semne de intrebare printr-o explicatie foarte... pamanteana: Krapp este (a fost, cine stie?, dintotdeauna) un betiv solid, ceea ce explica si ratarea, si singuratatea, si pierderea dragostei a carei amintire ii ofera eroului unicul sprijin "sufletesc". Ideea n-ar fi extravaganta (irlandezul Beckett insusi era un alcoolic recunoscut!), dar e intrucatva restrictiva si un pic simplista. Transpusa, practic, pe scena, ea impinge interpretarea lui Marcel Iures intr-o fasie destul de ingusta a "trairilor" posibile, ingradire pe care actorul incearca sa o depaseasca nuantand "la micul detaliu" starea in chestiune. Rezultatul nu este insa pe masura eforturilor: jucata naturalist, cu abundenta de lacrimi, grimase, suspine, betia devine - ca-n viata! - ceva foarte neplacut de privit. Din punct de vedere strict tehnic este, desigur, ceea ce se cheama un recital actoricesc: cine se multumeste cu tehnica, pleaca acasa fericit; cine nu... mai asteapta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
