Nu l-am condus foarte departe pe Sabin. Nici nu voiam să îl scot cu totul dintr-ale lui, probabil că era aşteptat acasă, îşi făcuse omul vreun plan, cine ştie... Iar eu nu mă simţeam în stare să ies în lume şi să fac frumos. Numai asta nu-mi lipsea. Deşi, mai ştii? Poate tocmai de aşa ceva duceam lipsă, ce rost avea să mă macin în mine la infinit, mai cu seamă că tema nu era nici pe departe dintre cele cu care să nu aibă şi alţii de a face... Nu înţelegeam cum, în jurul meu, toţi oamenii erau „normali”, primeau vestea că vor avea un copil cu calm, ba chiar aproape cu o plictiseală bine mascată, în caz că era vorba de al nu ştiu câtelea. Mie de ce nu-mi ieşea? Eram isteric? Ai mei mă crescuseră, în linii mari, cu picioarele pe pământ, de ce nu înregistram şi eu vestea asta ca pe un fapt îmbucurător sau măcar ca pe unul banal de viaţă? Vine o vreme, nu-i aşa, când oamenii trecuţi de majorat ajung să aibă, ei înşişi, copii... Ce nu-mi era clar în legătură cu asta? De ce mă crispam în halul ăla? Ce dovezi aveam că numai şi numai dragostea adevărată justifică apariţia unui bebeluş în viaţa oricui?
L-am depus pe Sabin în cartier, nu departe de Piaţa Mărăşti, dar ceva mai în amonte, în preajma viaductului şi a casei roşii care, după ce fusese construită între războaie, prin muncă voluntară, de legionari şi mai trecuse de atunci printr-o serie de posesiuni, ajunsese, în cele din urmă, pe mâna Artelor Plastice. N-am mai urcat însă în autobuz, ci am luat-o pe jos spre centru. Mă gândeam că îmi va prinde bine o plimbare, după zile şi zile de predat în clasă şi de stat în faţa computerului şi a caietelor cu planuri de lecţii şi a atâtor alte chestii pentru şcoală. Puţină tropoteală nu-mi strica.
Treceam printre cetăţile sumbre ale comunismului, blocurile cu zece etaje ce mărgineau artera prăfuită care lega extremităţile de est şi de vest ale oraşului. Aproape că nu desluşeam printre ele norii alunecând pe fundalul lor albastru. Eram un punct printre alte puncte, în viermuiala relativă de la poalele unor incinte gri şi apăsătoare răsărite dintr-un vis de paranoic care îmbina dorinţa de uniformitate comunistă cu complexele lui monumentale, mereu râcâite de priceperea meşterilor gotici care dăduseră bisericii din scuarul central al oraşului stil şi eleganţă. Blocurile fuseseră proiectate şi făcute nu în vremea lui Stalin, odată cu Casa Scânteii, ci la peste un deceniu după apusul terorii roşii, pe când elanul constructiv al noii dictaturi părea să deschidă o portiţă gustului arhitecţilor de stil novator. Mă strecuram acum, datorită acelei conjuncturi istorice, plantate în trecut ca un fir persistent de neghină, printre scuare de beton crăpate, unde pământul nu adăpostea flori, iar băncile de ciment fisurate nu se ofereau nimănui. Era dezolant, dar potrivit gândurilor mele contradictorii.
Mă descărcasem de angoase dialogând cu Sabin? Nicidecum. Alunecasem pe nesimţite în diverse trecuturi, în clişeele unei tinereţi consumate doar parţial, ascultasem strigătele lui ritualice de război. Din păcate, toate astea îmi sunau al naibii de strident, iar lucrurile nu se clintiseră deloc de unde erau. Nu puteam face nimic, eram legat de mâini şi de picioare. Sau, fireşte, puteam, puteam face chiar foarte multe. Îi puteam rupe faţa Imberiei, cărându-i pumni, pedepsind-o acum pentru ceea ce-mi oferise alaltăieri. Îi puteam, fireşte, zdrobi ficatul şi rinichii, cât ai zice peştii. Puteam fi un ticălos absolut, un bătăuş de femei, o stârpitură ce nu-şi merită locul pe faţa pământului. De ce nu? Oricând aş fi găsit, se părea, inşi suficient de înţelegători care să mă atingă pe umăr, amical, după aşa o ispravă. Aşa ar fi făcut, probabil, orice bărbat incomodat de pretenţiile de plantă agăţătoare ale unei japiţe care nu-i mai da pace. În urmă cu douăzeci, cu cincizeci, cu o sută sau o mie de ani, asta ar fi fost regula. Pe ea ar fi urcat-o pe grapă, rupându-i bluza spre a asorta sânul învineţit cu buza de jos din care încă i-ar mai fi curs sânge, umilind-o în văzul întregii aşezări. Sau am fi ars-o pe un rug improvizat, din paie şi vreascuri, arătând-o cu degetul ca vrăjitoare. Fiindcă era adevărat: spusese că nu poate rămâne însărcinată, şi uite că putea.
Sau aş fi putut face coada colac şi să o şterg naibii din oraş sau chiar din ţară, de ce nu? Fuga e ruşinoasă, dar te ajută, măcar o secundă, un minut, o vreme mai îndelungată să îţi ştergi trecutul, să o iei, care va să zică, din nou de la zero. Un zero absolut, fără ereditate, fără biografie, fără amprente şi mai ales fără urme ADN în trupuşorul mic al altcuiva, nou, care nici nu te cunoaşte şi despre care n-ai şti nimic.
Mă gândeam, depăşind porticul baroc din faţa bisericii Sfântul Petru, pe lângă Tipografia Ardealul, că există în Italia obiceiul de a asorta o felie de mozarella şi puţin ulei de măsline cu nişte plante comestibile, dar amărui, recomandate pentru digestie. Deşi cu un gust nu tocmai simplu de acceptat, împreună cu celelalte ingrediente alcătuiesc o gustare interesantă şi, în orice caz, rafinată. Era, ceea ce se întâmpla cu mine, o asemenea experienţă care amestecă amarul cu blândeţea oarecum neutră a mozarellei, fluidizată de uleiul verzui-auriu de măsline?
Era ceva în neregulă cu mine şi cu masculinitatea mea, de vreme ce nu reuşeam să mă fac luntre şi punte spre a pedepsi impertinenţa Imberiei? Cum îşi imagina ea că, dacă petreceam întinşi alături câte o oră, aş fi putut dormi împreună cu ea noapte de noapte? Dar distanţa dintre două nopţi, cum să o umplu cu răsuflarea, cu mersul, cu zâmbetul ei? Şi ce naiba trebuia să fac, cum aveam să mă descurc în situaţia dată?
Pe măsură ce păşeam înspre centru, călcam tot mai decis şi întindeam picioarele tot mai mult. Pe nesimţite, luasem viteză şi, deşi nu-mi convenea să o recunosc, cred că făceam asta de... frică. Mi se instala din nou în stomac şi în gât o spaimă teribilă. Dacă aş fi stat pe loc, probabil că m-aş fi surprins din nou tremurând vag, aproape invizibil, dar cu adevărat, fără să mă pot amăgi pe mine însumi. Îmi era o ruşine de nedescris: adică să îmi fie frică? Eram, totuşi, un bărbat în toată firea, nu mă puteam lăsa chiar aşa, purtat aiurea de apă unde voia ea... Să-mi fie frică, de ce? N-aş fi putut spune exact fiindcă, deşi cunoşteam problema mea pe toate părţile, nu-mi era clar ce anume declanşa frica asta nebună din mine.
Se putea să fie viitorul? Da, viitorul, de ce nu?! Mă temeam de micul astronaut care urma să aterizeze în braţele mele, pentru totdeauna? Şi dacă nu chiar pentru totdeauna, dacă – Doamne fereşte! – l-aş fi pierdut? Era culmea absurdului, deoarece ştiam de pe acum: eram dintre aceia care nu puteau trăi cu conştiinţa pierderii definitive a cuiva apropiat. Aş prefera oricând să plec eu primul, uite, ce nevoie putea fi de unul ca mine, indecis, nesigur pe cine şi cum este...
Mă temeam oare mai mult de mine însumi? De cine puteam sau nu puteam fi? De limitele mele casante şi înguste, de firea mea friabilă şi instabilă, pe care nu mi-aş fi bănuit-o vreodată?
Strada lua acum, tot mai mult, aspectul unui cartier cu case normale, mai mici şi mai mari, cu mai mult sau mai puţin gust. Mă apropiam cu un fel de speranţă neghioabă de capătul răsăritean al Pieţei Avram Iancu, aşteptam să dau de Regionala C.F.R. şi de biserica protestantă de vizavi ca de un peisaj unde mă simţeam oarecum mai asigurat. Trebuia să fie ceva, o scăpare, un detaliu care să mă distragă de la ruliul şi tangajul ăsta interior, oare din cauza asta beau atât de mulţi oameni, ca să scape de senzaţie nesuferită că se răstoarnă pe o parte, ca balenele eşuate în nisipul unei plaje?
Înţelegeam lumea tot mai puţin, iar pe mine – deloc. Aveam nevoie de aer. De ce tocmai astăzi nu bătea niciun pic de vânt?
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Amalia Lumei
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
