Ziarul de Duminică

Nicolae Ionescu, cel mai valoros artist fotograf al Bucureştilor/ de Emanuel Bădescu

Birjarul

Galerie foto

Autor: Emanuel Badescu

14.05.2015, 23:47 485

Deşi fotograflile lui Nicolae Ionescu sunt cunoscute, de mulţi chiar foarte bine, viaţa acestui artist pare să nu fi preocupat pe nimeni. Un motiv în plus pentru a-l evoca aici.

Născut în prima zi de noiembrie a anului 1903, Nicolae Ionescu a urmat cursurile primare şi gimnaziale la şcoala „Enachiţă Văcărescu”, una dintre cele mai vechi din Bucureşti, ea datând din 1864. Este situată lânga intersectia Căii Şerban Vodă cu Bulevardul Neatârnării, astăzi Mărăşeşti, fiind la doi paşi de Mitropolie şi de Piaţa Unirii, locurile pe care artistul le va imortaliza mai târziu pe pelicula fotografică. Învecinarea cu unele cartiere negustoreşti  sau rău famate, precum „Crucea de Piatră” şi “Flamânzii”, cu zonele industriale Filaret şi Lânăriei, i-au revelat încă din anii şcolii generale o tipologie umană şi cadre sociale extrem de variate.

Izbucnirea primului razboi mondial l-a împiedicat pe elevul Nicolae Ionescu să se înscrie la liceu, însă i-a dăruit o importantă experienţă de viaţă. În timpul ocupaţiei străine a Capitalei a fost obligat să se întreţină singur, angajându-se ucenic la tipografia „Fortuna”. Când trupele înfometate ale feldmareşalului Mackensen părăseau România, adică în 1918, a ajuns zeţar sub îndrumarea lui Dimitrie Demetrian, unul dintre specialiştii eminenţi, care se perfecţionase în Germania şi pe care îl evocă plin de recunoştinţă: „Mă lua la el acasă duminicile şi, cu o bunăvoinţă de părinte, îmi punea la dispozitie colecţii de ani întregi din reviste de specialitate germane, franceze şi, mai ales, elveţiene. Aceasta a constituit baza, pe care am adunat apoi toate celelalte cunoştinţe tehnice ale mele.” În 1922, după o scurtă şedere la tipografia „Minerva”, Nicolae Ionescu a fost angajat provizoriu la „Cultura Nationala”, o tipografie modernă, construită şi înzestrată de Aristide Blank. În acest fief liberal i-a cunoscut pe Vasile Pârvan, I.G. Duca, dr. C. Angelescu, Eugen Lovinescu etc., care supravegheau personal tipărirea cărţilor. Discuţiile avute cu aceştia l-au determinat să se înscrie în toamna aceluiaşi an, 1922, la Liceul „Sf. Sava”, la cursurile serale, pe care le-a absolvit în doi ani. Totodată, a învăţat limbile franceză şi germană: „Aveam – îşi amintea el – un manual german de fotografie  şi fotografia era marea mea pasiune”. În 1927 a fost numit corector, iar dupa efectuarea stagiului militar s-a încadrat în Serviciul Fotografic al Armatei Regale. Este anul când începe  fotografierea intensă a Bucureştilor şi tot de atunci, relata el, „în fiecare vară am colindat ţara pentru a-i fotografia metodic cele mai reprezentative colţuri, adunând clişee pentru organizarea unui muzeu de fotografie.” Proiectul era cutezător, entuziasmul mare, dar lipseau fondurile necesare.
Obligat să amâne construirea muzeului, se va abandona cu totul fotografiei. „Progresele realizate în fotografie m-au determinat să mă ocup şi de cinematograf”. Cel puţin un „documentar” despre Bucureşti, vizionat nu demult pe micul ecran, trădează, după opinia mea, amprenta de neconfundat a lui Nicolae Ionescu.
În 1928 s-a căsătorit. „Din banii nevestei mi-am cumpărat aparate perfecţionate, mi-am instalat laborator cu electricitate şi alte îmbunătăţiri”. Doi ani mai târziu va pleca cu soţia în Franţa. „Am lucrat o vreme – cam două luni – la Lyon, la Uzinele Lumière, dar mi- am dat seama că-mi pierd timpul şi am trecut la Paris. Aici, printr-un compatriot, am fost prezentat la Pathé Nathan. Angajat operator asistent, am fost pus la diverse lucruri mărunte, în aşteptarea unor misiuni mai importante. Dupa 4 luni, vazând acalmia care domnea în studio, m-am hotărât să mă înapoiez în ţară şi să mă consacru muzeului, al carui gând mă muncea tot mai mult.” S-a angajat la Imprimeria Naţională cu condiţia ca două luni pe vară să-şi vadă de fotografiat. Existenţa se complicase enorm. „Atelierele lucrau în două echipe, iar eu – povesteste Nicolae Ionescu – eram singurul revizor şi mai tot timpul eram obligat să lucrez în două echipe. Pe de altă parte, aveam nevoie de material fotografic şi trebuia să lucrez fotografii pentru librăriile din oraş, aşa că de multe ori mă culcam pe la 3-4 dimineaţa, iar la 7 eram la serviciu!” În plus, banii câştigati erau reinvestiţi în material fotografic, „pentru a grăbi realizarea muzeului”.
Cinci decenii mai târziu, doamna Constanţa Ionescu, rememora cu zâmbetul pe buze acei ani de eroism, când existenţa soţului ei devenise aproape imperceptibilă pentru ea. În primăvara anului 1937, Eugen Lovinescu, numit la 23 ianuarie 1937 în Consiliul de administraţie a Societăţii „Adevărul”, i-a propus vechiul său prieten funcţia de director tehnic. Societatea era condusă de Emanoil Tătărescu, fratele primului ministru. „În noul meu serviciu – îşi amintea N. Ionescu – am avut de la început mari dificultăţi din cauza intrigilor şi diverselor interese care se ciocneau în această întreprindere.” Speranţele de prosperitate apărute în 1937 se vor materializa rapid. În vara lui 1938 şi-a construit o casă „pe terenul mamei”. Avea un salariu lunar de 11.000 lei (un ou costa 1 leu !). Va rămâne în aceasta funcţie până în noiembrie 1940, când a fost retrogradat de noua conducere legionară. Motivul? „Întrucât ai colaborat cu jidanii, dumneata nu mai poţi ocupa funcţia de administrator şi vei ramâne să vezi numai de Tiefdruck. Jidanii erau Lovinescu, care avea în spate cinci generaţii de preoţi ortodocşi, fraţii Tătărescu şi mai ştiu eu cine…”
Pe timpul rebeliunii s-a opus din răsputeri şi, din fericire, cu succes, ideii „unor subalterni evrei comunişti care intenţionau să incendieze Palatul Adevărul şi să pună fapta în cârca legionarilor. O ticăloşie ce ne-ar fi lăsat pe drumuri.” Va rămâne în funcţia de şef al sectiei Tiefdruck până în aprilie 1947. Prin aprilie 1945 pusese bazele unei edituri – Enciclopedia fotografică – destul de rentabilă pentru ca, în sfârşit, din banii obţinuţi să-şi  realizeze mult visatul muzeu fotografic. Avea 8 angajaţi ! Era şi el patron! În 1947 a constatat, însă, că „munca la editură s-a încetinit. Pricepusem cam târziu ceea ce ar fi trebuit să înţeleg mai curând şi am început să lichidez editura.” Era sabotat tocmai de cei cărora le oferise pâine. Se instaura comunismul... Se vede că munca îl îndepărtase de pulsul zilei. Trezit la realitate, se va recunoaşte învins. Visul muzeului, pentru care îşi sacrificase cei mai frumoşi ani ai vieţii, în care investise şi cel din urmă leu, se năruise definitiv. Artistul care obtinuse premiul al II-lea la Expoziţia O.N.T., organizată sub auspiciile „Lunii Bucureştilor”, mai are o licărire de speranţă la finele anului 1948, când a fost numit profesor la „Şcoala tehnică de arte grafice” de pe strada Anton Pann: cel puţin demnitatea îi era salvată. S-a înşelat şi de data aceasta.
A trebuit să se recunoască iarăşi invins când a fost izgonit din învăţământ cu sentinţa cam hazlie de „mare mâncător de evrei”. Legionarii îl acuzasera de colaboraţionism cu evreii, comuniştii evrei îl acuzau de canibalism... Nu va scăpa de percheziţii, confiscări, distrugeri de bunuri materiale, de anchete şi alte umilinţe absurde. De închisoare l-a salvat mai putin „originea sănatoasă” – erau condamnati cu zecile de mii şi alţii cu o origine la fel de sănătoasă – cât recunoştinta unor evrei, ajunşi acum în conducerea Ţării,  pe care îi protejase în scurta existenţă a statului naţional legionar. Oamenii, corecţi, nu-l uitaseră.
Va lucra sporadic la diverse edituri şi la revista Flacăra, iar între anii 1956-1962, adus de George Oprescu, va fi fotograful Institutului de Istoria Artei. După pensionare se va îngriji să developeze o parte din materialul fotografic adunat pentru „Muzeul de fotografie al României”. Mulţumit că nu trăise degeaba, va închide ochii în 1974.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO