Febril, ca un condamnat la moarte ale carui clipe sunt numarate si a carui curiozitate exulta si dilata totul direct proportional cu apropierea sfarsitului, Nichita patrunde tot mai adanc in tainele poeziei si ale existentei in general si, ca Avicenna, incepe sa vada "invizibilul epocii sale".
Norii, firul de iarba, marea si calul, copacul si piatra, stelele, lumina ("sangele-acesta pierdut/ de lucruri"), dar si A, oul, 1, 2, 3, moartea, Unu, asemanarea sau sinele, dar si "presedintele Baudelaire" sau "turma mea de lei stravezii" - toate devin personajele sale, intr-o fresca uluitoare si teribil de calda, apropiata si vie, pe care poetul o sapa in chiar viul vietii. Un secret al celor mai reusite dintre poemele lui Nichita Stanescu rezida in faptul ca viziunea pleaca aproape totdeauna de jos, registrul ei e alb-negru in momentul declansarii conventiei lirice, pentru ca imediat dupa aceea, si cand te astepti mai putin, sa se coloreze violent ca un relief stropit cu cerneluri tari, astfel ca petele de teren ramase neatinse sunt singurele semne ale lumii de dinainte si te stergi de trei ori la ochi pentru a o recunoaste si, eventual, pentru a o recupera.
Totul e imprevizibil in lumea sa proteica, nimic imuabil, nimic batut in cuie, nimic dat o data pentru totdeauna, si starea aceasta de nestare pe loc, fuga aceasta e potentata de proteismul formelor expresiei, de prefacerea lor necontenita in altceva si in altceva. E atelierul unui alchimist care descopera "aurul potabil" exact acolo unde nu l-a cautat niciodata: in punctul de orga al acestei cautari. Epifaniile sunt fulgeratoare, duratele comprimate la maximum, "cat ai scrie un O" (cum spune Dante undeva in Infernul): "Se arata fulgerator o lume/ mai repede chiar decat timpul literei A". Replierile sunt la fel de rapide: "Recadeam in starea de om/ atat de iute, ca ma loveam/ de propriul trup cu durere,/ mirandu-ma foarte ca-l am" ("A treia elegie". V. Contemplare). Anatomia umana se conformeaza si ea verbului acestei descompuneri stroboscopice: "Intind o mana, care-n loc de degete/ are cinci maini,/ care-n loc de degete/ au cinci maini, care/ in loc de degete/ au cinci maini". Si: "Totul pentru zbor./ Totul,/ pentru a rezema ceea ce se afla/ de ceea ce va fi" ("A saptea elegie", din volumul 11 Elegii, 1966).
Nichita Stanescu n-ar fi ajuns niciodata la esentele poetice la care a ajuns daca nu ar fi supus limba in care scria la temperaturile si tensiunile incredibile ale cautarilor sale din aceasta perioada (si n-ar putea fi comparat, din acest punct de vedere, decat, poate, cu lusitanul Fernando Pessoa sau cu poetul rus Vladimir Hlebnikov, alti doi mari savanti si "tortionari" ai limbilor lor). Contempland rezultatele, cu Gramatica Academiei intr-o mana si cu un tratat de logica in cealalta, ai putea incerca un sentiment de deconcertare. De ce? Pentru ca scrisul poetului abunda in abateri de la norma, pe de o parte, si in absurd, ilogic sau irational, pe de alta. Dar ceva se abate de la norma doar daca ne raportam la norma, e absurd numai din perspectiva bunului-simt si e ilogic sau irational numai daca ne raportam la logica si ratiunea comune. Or, inceteaza sa mai fie asa daca ne raportam la criteriul intern al operei, la realitatea ei intrinseca.
Poetul nu se opreste insa aici si citeste cu ochii mintii, pune lupa pe infrastructura laboratorului divin al Creatiei, o descoase si o rastalmaceste, cu un tupeu incomensurabil, nu peste tot simpatic, desi tot mai credibil in ochii puhoiului de prieteni, de fani ori de simpli si onesti cititori, dispusi sa-i cautioneze eroului lor fiecare cuvant, interjectie, gest. Dumnezeu ca atare e pomenit cel mult episodic in acest imaginar (sa nu uitam insa ca unii termeni erau prohibiti sub regimul Ceausescu). Ii spune cand Unu, Aleph, Alfa sau A, dar nu cade in eroarea lui Blaga (cu al sau "Marele Anonim"), care, numind un pretins anonimat, comite de fapt o contradictie in termeni. Bref, cu exceptia Bisericii Sf. Silvestru, care devenise prin pastorul ei, Parintele Galeriu (venit in capitala, ca si Nichita, din Ploiesti), o veritabila citadela a luptei impotriva comunismului ateu prin propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, Nichita a frecventat destul de rar institutia ecleziala.
Pe de alta parte, el continua sa-si incante amicii si anturajul cu boema, cu imensa lui sete de sete, cu sinceritatea si supletea spiritului sau, rasfrante, precum chipul unui om in smaltul canii din care bause, in generozitatea sa cu totul neobisnuita, as spune: sacrificiala. Pentru ca el nu daruia ceva celorlalti (desi se intampla destul de des sa daruiasca si obiecte, inanimate), se daruia pe sine insusi, sufletul sau cap-coada: "Poetul ca si soldatul/ nu are viata personala".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
