Ziarul de Duminică

Nichita Stanescu - "pe val" (I)

25.05.2007, 17:01 37

Fenomenul pe care-l voi evoca nu putea fi observat din imediata lui vecinatate fara o minima distanta in timp si o necesara detasare critica de cei care au trait in Romania deceniului sapte al secolului trecut si cu atat mai putin de cei care l-au generat in epoca.

Din perspectiva zilelor noastre insa ne e din ce in ce mai clar ca Nichita Stanescu (si confratii sai din promotia '60 a poeziei noastre, al carei exponent stralucit a fost si ramane) irump in literatura cu propriile lecturi, mai consistente sau mai sumare, de la caz la caz, cu propriile optiuni culturale, sociale si politice. Idealurile lor nu consunau intru totul cu ale societatii romanesti din acel moment, dar trebuie spus numaidecat ca ele difera, difera foarte mult si de filosofia si mentalitatile scriitorului de astazi. Daca scriitorul din anii nostri e ca un schior care se antreneaza singur, undeva in munti, uitat de Dumnezeu si de semeni, pentru o viitoare, probabila proba de fond, scriitorul de dinaintea "deceniului opt" era ca un schior lansat - nu totdeauna cu asentimentul lui - intr-o coborare primejdioasa, intr-un slalom urias, pentru care singurul premiu ravnit la capatul cursei era insasi viata.
Abia iesiti din proletcultism si lipsiti de contacte reale cu ceea ce se intampla in viata literara din Occident sau de aiurea, dar animati de elanul recuperarilor si reintegrarii in marea literatura a lumii, acesti autori urca pe scena primelor afirmari si, orbiti de luminile orizonturilor pe care cu de la sine putere le deschid, in plina bezna a "dictaturii proletare", a "realismului socialist" si a cenzurii politice care devastau climatul cultural al tarii, trezindu-se prin urmare acolo, in fata unei asistente nevazute, dar care le urmarea orice miscare, total dezarmati si in absenta oricarei partituri prealabile, incep practic sa improvizeze. Exact asa: sa improvizeze, pentru ca, in buna si vajnica traditie a culturii romane de a se dezmetici periodic si de a o lua tot periodic de la zero, acesti pionieri ai Estului salbatic au reinceput, la modul cel mai entuziast, serios si responsabil, sa reinventeze roata.
Mesajul lor e plin de contraste. Ei propun o alta "mitologie" a limbajului, dar una suspendata in eter, pe care nu o contrapun, cu vehementa pe care ar fi reclamat-o gestul, limbajului de lemn al epocii. Se pronunta in termenii metafizicii despre unicitatea irepetabila a omului in univers, dar se prefac ca nu vad multimile anonime de oameni urcati pe banda rulanta a istoriei si masificarea orwelliana spre care-i taraste utopia Leviathanului comunist. Se pronunta despre misterul creatiei si, pe cat le sta in puteri, se recuza de la ideologia sterila si perfida a vremii, pe care o detesta, dar sunt incapabili sa disocieze pana la capat misterul de ideologie. Pentru a nu fi redusi cu totul la tacere de aparatul opresiv al propagandei de partid, utilizeaza la scara larga limbajul esopic, dar amana sine die sa asume incompatibilitatea de fond, de ordin etic, dintre limbajul esopic si depozitia publica, dintre figura de stil si autentica atitudine civica, disidenta sau opozitia deschisa fata de regim, dupa modelul scriitorilor-problema din alte tari ale fostului lagar socialist, ale caror voci incep sa se faca auzite.
Nichita si mica pleiada de scriitori din jurul sau erau, ce-i drept, foarte tineri, inspaimantati inca la zvonurile tot mai insistente ca inchisorile tarii erau pline cu intelectuali ca si ei. In plus, fusesera martorii capitularii in fata regimului a unor figuri emblematice ale literaturii si culturii nationale in a caror probitate crezusera: un Mihail Sadoveanu, un G. Calinescu, ejusdem farinae. Cert e ca nici un membru marcant al grupului de care vorbim nu s-a ridicat atunci, prin anii '60-'70, impotriva sistemului. Cat despre Nichita Stanescu, el nu a fost un poet "angajat" si e timpul sa o spunem fara inconjur: nu avea nici stofa de disident. Singura lui cedare mai greu de inteles si de aceea indelung controversata a fost legata de publicarea volumului Rosu vertical (1967). Daca ne gandim bine, pana si veneratul George Bacovia facuse, cu nu prea multi ani inainte, un dar "nesperat" regimului cand a scris, cu manuta lui: "Mi-am implinit/ toate profetiile/ politice./ Sunt fericit". Acelasi Bacovia insa semnase (in ziarul Scanteia, daca nu ma insel) cateva versuri incendiare (in contextul in care hrana pentru populatie era pe atunci rationalizata, iar painea se dadea "pe puncte"): "De prin vecini se-aud mici pregatiri de masa,/ insa produsele au inceput sa dispara". Rarele, extrem de rarele izbucniri ale lui Nichita Stanescu tineau mai degraba de specia revoltei in genunchi, desi uneori, exasperat de imbecilitatea si ineptiile celor din jur, o spunea de-a dreptul si verde: "Fiecare om prost e o colivie./ O, tu, abundenta de colivii!".
*) Fragment din prefata volumului antologic Nichita Stanescu, Invizibilul soare, editie ingrijita de Ion Mircea, in curs de aparitie la Editura Corint

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO