Ziarul de Duminică

Nel mezzo del camin/ de Daniel Nicolescu

Pe vremea aceea, el era, după canoanele danteşti, la jumătatea vieţii. Eu, mai tânăr cu 13 ani. Învăţasem de la el totul, sau, ca să n-o iau razna chiar de la început, tot ce era important: tâlcul prieteniei, francheţea confesiunii, tăcerea înţeleaptă, împărţirea la doi (fără rest), înmulţirea la infinit a lucrurilor frumoase (şi fără rost), recunoaşterea greşelilor şi a ignoranţei proprii, tocirea, pe zimţii ironiei, a greşelilor şi ignoranţei celorlalţi, duhul parşiv dar vindecător al poeziei, faptul că regii nu pun mâna pe uşi (sau, dacă vreţi, că umerii noştri nu sunt făcuţi pentru zdrenţe) şi, mai presus de orice, poate, adevărul că suntem făcuţi pe jumătate din viaţă, pe jumătate din moarte.

În după-amiaza zilei de 20 iunie 1987 pornisem împreună, eu şi Dan Radu Stănescu, în jos pe bulevardul Hristo Botev, cu pas săltat, şi aveam, cum ar fi zis Geo Librecht, „les étoiles dans la valise/ et la lune aux rêves du bord/ sans destination precise/ on naviguait à perdre le corps”.

Mă rog, destinaţia nu era precisă, dar se preciza pe măsură ce vipia şi plictisul prindeau să-şi iţească rânjetul: trebuia luat şi depozitat pentru orele serii trăscăul de week-end, săniuţa tuturor alunecuşurilor noastre nocturne, sesamul spre încă neştiute meleaguri cu demoni şi miracole. Am ajuns la ceea ce se chema „Circul foamei” (deşi, pentru noi, era al setei) de la Piaţa Unirii, unde speram să găsim, în proaspăt deschisul magazin de la etajul I, ceva licori imunde. Umblând în dorul lelii printre rafturile cu otrăvuri de tip „Primula” sau „Bastion” (celelalte, dintr-o jenantă lipsă de imaginaţie onomastică, se chemau simplu vodcă sau lichior), spunând „nu” cu capul, dar „da” cu inima oricărei propuneri de alcool, auzim, dintr-o dată, amplu, apocaliptic, nesfârşit, rostogolit şi roşu, sunetul unei prăvăliri.

Apoi, liniştea aceea rea, vibrată de presimţirea unui huruit şi mai mare, cel de după cutremur.

Afară se schimbase peisajul.

În coasta din stânga sinistrei hale unde ne căzneam să ne facem cumpărăturile, căzuse în genunchi, alături de câţiva deja îngenunchiaţi creştini cu ochii în lacrimi, printre lumânări care pâlpâiau viu şi ceruiau caldarâmul, însăşi Biserica Sfânta Vineri. Apoi, din genunchi, clădirea a căzut de-a buşilea şi a dispărut într-un nor de praf, ca o cortină de teatru care pecetluieşte o lume. (Istoria o ştiţi cu toţii: din ordinul Elenei Ceauşescu, biserica trebuia demolată. Demolatorii de profesie au refuzat, aşa că ucazul se cădea împlinit prin efortul patriotic al unor deţinuţi. Tocmai la acest din urmă efort fusesem, eu şi Dan, martori involuntari. Asistasem pentru întâia oară în viaţa mea la o execuţie în direct. Călăii se duseseră să-şi spele cagulele şi mănuşile de sânge, iar victima se ridicase la ceruri, în raiul bisericilor, acolo unde nu există nici durere, nici demolare.)

Ce-i mai rău e că, simultan, s-a schimbat peisajul şi înăuntrul meu.

Un gol dens sau o ruinare continuă, o bandă a lui Moebius cu toate feţele negre, pe spinarea căreia păşeam, încercând să găsesc un liman. Îmi venea să cânt, eu cel care nu cântasem niciodată, de teamă că tăcerea şi noaptea să nu se prăvălească peste mine, eu care deja trăiam în umbră. M-am simţit tras afară, în lumea cu lumină, cu ploi şi soare, de mâna lui Dan (o mai făcuse o dată, când tatăl meu era pe moarte şi când afară, în înălţimea nopţii din curtea Spitalului 9, cântase cucuveaua). O scuturare harnică şi stenică, făcută din vorbe: mă îmbărbăta plângând şi luând asupra lui tot ceea ce ar fi putut fi propriul meu coşmar.

Când am ajuns acasă, s-a pus pe scris şi a reclădit din cuvinte biserica, ba chiar, în asta nouă, vesel-trist loc de pomenire, a zidit şi un trup ca să-i împiedice surparea, pe cel al Elenei, cea care o condamnase pe Sf. Vineri. Şi tot aşa, râsu' plânsu' până în zori, deprinzând de la el, care îmi oferea propriul aer, să respir din nou, ca după resuscitare, şi mai ales învăţând să nu mă mai tem de toate chipurile neantului, pentru că, nu-i aşa, oricum suntem făcuţi pe jumătate din viaţă, pe jumătate din moarte.

 

La închiderea acestei ediţii a Ziarului de duminică am aflat,  întristaţi, că poetul, traducătorul, colaboratorul şi prietenul nostru - Dan Radu Stănescu a plecat dintre noi. Am republicat, la despărţire, un portret al lui Dan Radu Stănescu semnat  în urmă cu cinci ani de Daniel Nicolescu.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.