– Am să te învăţ să tragi cu arma. Şi cu pistol, şi cu puşcă. Oricând e bine să fii pregătit pentru luptă. Războiul ăsta ne-a învăţat pe toţi prea multe. Am să-ţi dau şi ţie un pistol mic, pe care să-l poţi mânui.
I-am spus că nu mă interesează aşa ceva, numai că asta nu conta în niciun fel pentru el. Important era că mă scosese din starea de şoc în care iarăşi intrasem. Îi vorbisem şi îl privisem în ochi. Şi, în fond, am gândit, nici nu e o propunere neinteresantă. În timp ce mestecam amândoi, el o pornise înaintea mea şi mă chema după el. Îl urmam. Nici nu încuiase maşina, ceea ce m-a liniştit foarte tare. S-a oprit puţin, rămânând cu spatele la mine, şi a întins mâna spre mine, fără să mă vadă în urma lui, aşteptându-mă. I-am dat mâna, era la fel de caldă ca şi a sa, ceea ce însemna că îmi era bine cu el şi că nu-l mai consideram duşman, că fanteziile fricii mele se scurseseră în pământ, printre frunze. N-am mers foarte mult prin frunzişul des, dar nu cred că maşina se mai vedea. N-am fost în stare să apreciez nici timpul şi nici distanţa. Filip s-a oprit. A rămas, în continuare, cu spatele la mine şi mi-a spus că voi vedea ceva nemaipomenit de frumos, iar că peste o vreme, noi doi vom face să fie încă şi mai frumos de-atât. Dăduserăm deja de stânci înalte, cu bună vreme în urmă. Am trecut pe lângă una dintre ele, lăsând-o în stânga noastră. Filip a dat la o parte, cu atenţie, dar cu forţă, o perdea de liane verzi, bogată, care îmi păruse a fi, până să o atingă Filip, un copac de neclintit. Şi am intrat. A fost un moment aşa cum întâlneşti în basme sau în cărţi. Treci dintr-o lume cunoscută într-o altă lume, cu care trebuie să te obişnuieşti. Dar nu mai simţeam frică. Pragul periculos al excursiei noastre trecuse. Şi ... înăuntru erau coloane gălbui, mai deschis, mai închis, spre maro, un maroniu roşietic, coloane greoaie cât un munte, făcute din straturi de dantelă împietrită. Exista oare ceva mai frumos pe lumea asta? De necrezut. Am rămas multă vreme privind un singur „pâlc” de asemenea coloane. Unele porneau din tavan şi se subţiau pe parcurs ca nişte ţurţuri, altele, stalagmitele, porneau de jos şi se înălţau. Existau şi dintre cele care se întâlniseră deja, după mii de ani, să susţină cu forţa lor gigantică muntele de deasupra. Fiecare picătură de apă avea răbdarea unui ev, aşteptând-o pe următoarea în laboratorul timpurilor fără de sfârşit. Aici mi-am dat seama pentru prima oară că mai există şi o altă lume decât cea a omului, decât cea a vieţii şi a morţii, decât cea a naturii pe care o cunoşteam eu. Părea că natura din adâncuri trebuia povestită cu alte cuvinte, nu ştiam dacă oamenii le cunoşteau deja, trebuia văzută cu alţi ochi şi aşezată în alte cotloane ale creierului nostru meschin.
– Ce zici, Ena, îţi place?
– Da, i-am răspuns eu neatentă, întrebându-mă cum de eram lăsaţi să existăm pe lume fără să cunoaştem aceste secrete ale timpului, care, mai mult ca sigur, ne-ar fi transformat în altcineva, dacă le luam în serios.
– Doar asta îmi spui, un simplu da? Mie mi se strânge toată pielea de câte ori vin aici. Mă fac mic şi cuminte, ca un copil, până ce îmi revin. Doar când privesc cerul senin şi văd puzderia de stele mai simt aşa ceva.
– Te simţi mic şi acum? Da?
– Da, a spus Filip, sigur pe el.
Am privit primul pâlc de coloane. Stalactite şi stalagmite deja unite, ceea ce făcea dovada că peştera era foarte, foarte bătrână. Aşa am crezut eu şi n-am căutat confirmare. Mi-a fost indiferentă partea ştiinţifică a minunii. Am trăit-o doar ca pe o minune, şi atât. Filip m-a dezlipit cu greu de-acolo şi m-a luat să facem un tur al peşterii. Erau patru asemenea pâlcuri, cum le numeam eu, unele foarte mari, ca nişte bucăţi din palate, altele fine, cu aspect aproape fragil, subţiri, delicate, dar dese, înghesuite unele într-altele. O perdea de fire albe, gri, gălbui şi roşcat, amestecate, înnebunitor de frumoase. Precum îmi povestise Filip în maşină, coloanele erau pe post de ziduri despărţitoare între aşa numitele camere ale casei neştiute. Cum treceai de ele, prin deschizături destul de greu de depăşit, ajungeai într-o porţiune uscată, sobră şi neinteresantă. Dar utilă. Îmi imaginasem destul de corect împărţirea casei, ceea ce însemna că Filip ştiuse să descrie bine ceva foarte greu de descris. Am numărat două camere mai mici, ceea ce nu era chiar adevărat, pentru că am aflat ceva mai târziu că fiecare avea în jur de treizeci-patruzeci de metri pătraţi, ceea ce, fie vorba între noi, parcă n-ar fi chiar aşa de puţin. Dar îmi păruseră mie destul de mici, comparând, probabil, cu spaţiile mari, lăbărţate, fie sub formă de cameră, fie coridoare sucite şi destul de greu de străbătut, dar lungi. Pe undeva, dădusem de nişte trepte diferit colorate, în care m-am împiedicat, gata să păţesc ceva, inegale, pline de gropi minuscule, ca nişte orbite urâte. Mi-a luat nişte ore bune, coborând şi urcând pe ele de nişte zeci de ori, ca să înţeleg unde se îngustează, unde se apleacă, unde au pantă mare sau pantă mică. Mi se părea foarte important să fac asta, deşi habar n-aveam de ce. Nu gândeam la nimic anume, era ca un exerciţiu al omului ce se simte un copil al naturii.
– Ena, i-am auzit glasul lui Filip, dar tu nu spui nimic despre mobilierul nostru?
– Spun.
Dar n-am spus nimic. E drept că peştera nu era un loc abia descoperit, ea avea aerul unei „case”, aşa cum o numea Filip. În aproape fiecare cameră exista câte ceva, care trăda ascunzişul unor oameni ce veneau demult acolo. Într-una din încăperile mici, erau vreo şase paturi de campanie desfăcute, deci lăsate vraişte după ce fuseseră folosite. Nu dormise nimeni de curând acolo, pentru că pânza groasă dintre fiare era plină de paianjeni şi alte gângănii şi de un fel de mucegai, în orice caz, era clar că demult nu mai trecuse cineva pe acolo. Mai erau şi nişte saci de rafie aruncaţi pe jos, dar nu m-am dus să văd ce aveau înăuntru. În camera alăturată – să zicem – mi-a fost mai greu să privesc, pentru că acolo erau multe arme. Da, arme de foc din timpul războiului. Ştiu să spun asta, pentru că Filip m-a învăţat câte ceva despre ele. Şi grenade am văzut. Pistoale mici, mitraliere, pistoale mari. Se poate spune fără greşeală că era un fel de depozit de arme. Deci tovarăşii de luptă din armata lui Tito trebuie să fi avut asemenea ascunzişuri, mai mari, mult mai mari sau ca ăsta, în nenumărate locuri pe unde acţionau. Tot acolo am văzut şi funii din cânepă sau din ce se fac chestiile astea, foarte groase, cabluri de metal ca acelea pe care le avusesem sub ochi în camionul morţii, când eram mică, alături de mama, tata şi Gabriel. Şi chibrituri. Şi lanterne. Şi butelii. Şi scânduri. Şi poliţe proptite pe zidurile peşterii, acolo unde se putea. Şi un butoi mare. L-am întrebat pe Filip, cu un zâmbet în colţul gurii, dacă în butoi aveau vin. Nu, era sau fusese apă. Apă?! Când afară era un izvor la câţiva metri de grotă? N-am insistat. Doar am gândit. Înainte să ies, am văzut pe jos nişte lumânări mari. Nu ştiu ce mai era cu ceara aia, dar păreau neatinse de vreme.
– Ţi-am spus deja că aş vrea să avem căsuţa noastră în locul ăsta?
Vocea lui Filip a sunat ca o vibraţie nearticulată, un tunet, un şuierat, ceva ce n-ar fi putut avea vreo legătură cu vorbirea, deşi înţelesesem fiecare cuvânt. Am tăcut, aşteptând să văd ce se întâmplă mai departe.
– Aş vrea să tapetez cu lemn tot ce se poate acoperi, să câştigăm un pic de căldură şi să o folosim pe timp de vară ca pe casa noastră. Războiul s-a terminat demult, tu ai crescut, eu am terminat cu umblatul prin munţi, ne putem linişti la casa noastră. M-am gândit la multe lucruri: cum să amenajăm, ce ne-ar plăcea să aducem aici, ce libertate am avea să trăim noi, cu dragostea noastră. Ce zici?
Am continuat să umblu prin peşteră de una singură, nimic nu mă mai oprea, eram doar în casa mea, nici teama că aş putea aluneca, nici deschiderea cea mare de peste o sută de metri pătraţi, cu apă pe jos, stalactite ca nişte stele de gheaţă enorme nu m-au întors către bărbatul meu. Făceam cunoştinţă cu universul, partea lui de sub pământ, stelele de piatră, palatele din dantela apelor împietrite şi glasul de om care nu vine din om, ci de aiurea, fără să ştie ce-i cu el pe lumea asta. Mi s-a făcut frică. Era o frică nouă, încă necunoscută până atunci. Nu semăna nicidecum cu ce simţisem cu ani în urmă sau poate doar cu câteva ore în urmă: războiul, convoiul şi moartea. Era teama că soarele se va prăbuşi, că ne va strivi un meteorit, că noi, cei de pe Pământ, nu suntem oameni, şi atunci ce suntem? Acolo unde mă aflam, printr-o spărtură în stâncă pătrundea o rază de lumină atât de mare cum nu se poate imagina, dirijată spre ochii mei. Era conică, violentă, cotropitoare, fierbinte, era o lume nouă. În celelalte spaţii, lumina, dacă lumină se putea numi, era măruntă, ascunsă, indirectă, de parcă ar fi venit, cotind prin coridoare, de după lianele de la intrare. Era, de fapt, un semiîntuneric sau un joc al umbrelor, care gri şi care negre. Sub agresiunea acelei naşteri cosmice produse sub ochii mei, mă întrebam, ca o idioată, repetând în neştire: „şi patul matrimonial unde să fie?, şi de unde cearşafuri şi pijamale?, dar peria mea de dinţi?, iar şifonierul?, care e sufrageria şi de ce?, de unde să cumpăr mâncare?, cine găteşte?” Bombardată de asemenea întrebări, am zărit o ieşire din peşteră. Un lac se întindea în faţa ochilor mei. Sau un râu? O apă întinsă. Am dibuit în dreapta mea, pipăind, o coloană robustă cât şi celelalte. Mi se părea singuratecă, nu era chiar aşa, erau o puzderie deasupra capului meu, mai tinere deci, de vreme ce încă nu crescuseră destul. Apoi am zărit un lemn, o bâtă, în fine, o barcă cu rame, cum erau în satele noastre din Istria. Deşi clocoteam de fericire şi revoltă, un amestec de stări obligatorii din care era alcătuită iubirea pentru Filip, deşi mi-aş fi dorit să fug singură unde-aş fi văzut cu ochii, l-am strigat cât am putut de tare. Eram legată de el pentru veşnicie. Nicăieri nu puteam scăpa, nu reuşeam să mă rup de omul ăsta. A durat destul de mult până ce a apărut. Nu a întrebat nimic, iarăşi ştia cum şi ce e de făcut. M-a scos din barca în care mă urcasem şi m-a tras spre deschizătura pe unde intraserăm împreună cu câteva ore în urmă. Mi-a spus doar că vom ajunge cu maşina exact acolo unde am fi ajuns şi cu barca. Mi-a părut bine, mă simţeam istovită, făcusem lucruri pe care nu mi le-aş fi putut nici măcar imagina. Doar trăiam, zi de zi, ca o handicapată, într-un alt fel de căruţ, în orice caz, ruptă de lume, ca şi de orice efort fizic sau de putinţa de a vedea alte zări decât cele ce se prezentau, fidele, neschimbate, la fereastra odăii mele de la Padriciano. Nu fusese tocmai o condamnare, mai degrabă alesesem să trăiesc aşa, încât revoltele mele împotriva acestui bărbat se stingeau până la urmă şi reveneam la monotonia dependenţei în care mă lăsasem. În această zi, se petrecuseră deja lucruri uluitoare şi aveam să gândesc la ele mult mai târziu. Eram prea speriată şi mirată. Dar cum peştera necunoscută îmi crease senzaţia că pătrunsesem într-un basm, nu aveam nicio posibilitate să simt când ar fi luat el sfârşit, urmat de revenirea noastră în realitate. Aşa că eram foarte curioasă dacă locul unde urma să ajungem mai avea a face cu basmul sau cu cine mai ştie ce. Eram mulţumită că nu fusese nevoie să rămânem în grota aceea minunată, dar înspăimântătoare. Era rece, umed, şi înălţător. Nu era, deci, un loc unde s-ar fi putut trăi, cu toate că, gândindu-mă mai bine şi luând în consideraţie lucruri pe care le spusese Filip, poate că el ar fi putut fi amenajat pentru un adăpost „nebun”, cum nebuni eram şi noi.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
