Ziarul de Duminică

Muşcând din moarte ca din ciocolată (III)/ de Cela Varlam

Muşcând din moarte ca din ciocolată (III)/ de Cela Varlam

Autor: Ziarul de Duminica

06.02.2015, 00:06 64

Filip s-a trezit vomitând, după mai mult de douăzeci şi patru de ore, timp în care era clar că avusese mari dureri. Şi febră. Am făcut tot ce mă pusese doctorul să fac. Am ştiut bine. Apoi, când a trecut greul, câteva nopţi a rămas în camera mea, iar fericire mai mare ca asta, puţine am avut în viaţă. L-am îngrijit, mă strecuram până la cabinetul medical, mai întrebam câte ceva, când domnul doctor nu putea veni să-l vadă, iar eu intram în panică, l-am hrănit, când i s-a făcut, în fine, puţină foame, dându-i bucăţică cu bucăţică în gură şi el a mâncat şi m-a ascultat ca pe mama lui. I-am schimbat aşternutul, i-am spălat toate rufele care fuseseră pătate de sânge şi le-am aruncat pe cele distruse, i-am făcut rost de cele noi de la familia Trevo.

Într-una din acele nopţi, mi-a vorbit. Ştia că îmi spusese despre cei pe care îi ucisese. Fusese conştient, nu intrase nicio secundă în delir, îmi garantase el, deşi avusese, într-adevăr, febră mare. M-a întrebat de unde ştiam că el aşa trăia: luptând până la moarte – la moartea altora sau la moartea lui, oricând, oriunde, ca să facă dreptate. Uitase că-mi salvase viaţa? Uitase că mă iubise din prima  clipă? Uitase că-mi omorâse părinţii împreună cu oamenii dintr-un cătun întreg sau din mai multe, cine mai putea şti cum fusese? Uitase tot? Creierii lui, ai ăstora care erau născuţi ca să mototolească lumea între pumni, ca pe o argilă, în timp ce-şi făceau planuri istorice, erau făcuţi din gloanţe, din scuipători de foc, din rafale, din tăişuri mortale, nu-i aşa?

– Nu înţelegi  nimic, copilă. Nu ai cum să înţelegi, de ce mi-oi fi pierzând eu vremea cu tine, draga mea, pielea mea ca petala? De ce? N-ai tu ce căuta în urletul ăsta nebun, unde doar moartea are loc, iar, la capătul celălalt, victoria noastră, a partizanilor. Am învins pe cine n-a învins nimeni altcineva. Respirăm salvând şi omorând bolile lumii.

– Adică oameni. Mulţi oameni, nu-i aşa, iubitule? Mai ţii minte. Mai ştii că omorâţi oameni. De unde ştii cine are dreptate? De unde ştii că nu voi sunteţi boala lumii?

M-a pus să scormonesc după o hârtie împăturită, aflată în haina lui, necunoscută mie. Am găsit, am despăturit şi am citit foarte calmă, pentru că uluiala îmi ştergea – probabil – şi expresia feţei, dar îmi amorţise simţurile: „Aliaţii, adică cei care au câştigat războiul, au venit de partea noastră. Iar fătuca asta, minunea asta, care mă face să trăiesc pe mine, când de fapt pe mine tocmai asta nu mă prea  interesează, nu înţelege nimic din compoziţia noastră chimică şi fizică şi metafizică. Noi suntem ca nişte meteoriţi care, de acolo, din înaltul cerului, vedem cum e cu dreptatea pe pământ, care face bine şi care face rău, cine omoară aiurea şi cine omoară bine, şi printre stelele nevăzute, ne strecurăm să ne facem treaba. Noi, partizanii Armatei Poporului de Eliberare, nu eram nişte pierduţi în organizarea universală. Noi facem parte dintre elementele care pun în ordine istoriile, ideologiile, viitorul omenirii şi, deci, şi pe oameni. Dar cum să priceapă o puştoaică ce mi-a întors viaţa pe dos, ce-mi ia din putere cu iubirea ei şi cu nebunia care a crescut în mine pentru ea? Am de luptat de două ori mai greu decât colegii mei: pe de o parte, e lupta cu boala noastră, iubirea, ce nu le e  îngăduită aleşilor ordinii universale, iar pe de altă parte, cu efortul unui colos, lupta în misiunile mele, cărora, sincer să fiu, le fac cinste. Am vrut de zeci de ori să scap de ea, să o scap pe ea de mine, să mă fac sănătos şi să-mi văd doar de misia mea, dar comanditarii de deasupra lumii mă încearcă din greu. O văd în faţa ochilor cum se mişcă prin casă şi cum aleargă pentru mine, cum îi sar sânii ăia mari şi tari de fată netrăită încă şi dau să-i spargă rochia sărăcuţă, dar atât de bine şezând pe şoldul ei rotund, pe talie şi pe fund, curată ca cerul şi zglobie ca izvorul din munţii pe unde bântui eu, o văd în mine şi plâng în nopţile când nu o văd, o str....”

Şi aici se oprea totul. Am rămas fără grai, deşi erau lucruri cu care trăiam, dar nu le ştiam explicit de la el. Cum de mă lăsase acum să le aflu, cum de avusese timp şi chef să le scrie? M-am dus să-l sărut. Nu m-a lăsat. M-a împins cu toată puterea şi a strigat la mine că nu despre iubire era vorba acum, ci despre lupta lor, pe care eu n-o înţelegeam. Cum să fiu alături de el, dacă nu pricep că ei au dreptate? Glasul îi devenea tot mai rău, tot mai greu, mă strivea, am început să plâng, l-am înjurat urât şi am dat să ies. Înainte însă de a deschide uşa camerei, m-am auzit ţipând:

– Dar Tamar? Nu ţi-e dor şi ţie câteodată de Tamar? Nu? Eşti foarte sigur? Ţi-e dor, Filip. Te cunosc. Numai eu te pot cunoaşte, cum nici tu nu te ştii. Fii sigur că habar n-ai ce-i cu tine de-adevăratelea. Poţi să ţi-o imaginezi pe Tamar, aşa tânără şi frumoasă şi deşteaptă, moartă de muncă şi foame într-un lagăr, apoi aruncată în vreun cuptor cu alte zeci de trupuri peste şi sub ea? Poţi? Hai, deschide gura şi zi-mi! Spune, spune acum!

– Taci! Taci în clipa asta că te pocnesc de-ţi sare sângele prin ochi. Ai înnebunit? Unde-i Tamar? Ce ştii despre ea? Ai veşti? Ce tot vorbeşti? Spune tu, nu eu, că eu cu ăştia lupt, pe ăştia-i omor, care ar fi putut să-i facă lui Tamar ce spui. Nu eşti întreagă la cap, fato! N-ai priceput nimic despre noi.

– Da, ai dreptate, luptaţi cu nemţii lui Hitler şi cu fasciştii italieni, e adevărat şi apoi, la comanda minunatului vostru Tito, omorâţi sate întregi de oameni nevinovaţi pentru că era vreo familie de germani gospodari pe acolo, pentru că s-au născut tot acolo italieni care habar n-au de ce se-ntâmplă pe lume şi vâră, pentru copiii lor, coca în cuptor, să le facă o amărâtă de pâine sau pentru că da, există voci care se tem de comunism şi şuşotesc pe la porţi. Aţi reuşit să-i curăţaţi pe toţi nevinovaţii? Da? Le ştiţi numărul? Nu de alta, doar ca să adunăm cu doi, să-i punem şi pe mama şi pe tata, ce zici?

Plângeam în hohote, el nu mai scotea un sunet, încerca să se dea jos din pat, îl vedeam că avea de gând să se îmbrace şi să plece. Se ajunsese prea departe. Şi încă avansam amândoi prin istorii şi dureri. M-am dus la el şi, fără să mă mai intereseze rana lui, pansamentul, gemetele, l-am trântit pe spate cu toată puterea mea şi-am ţipat în continuare:

– Dacă-ţi plac aşa de mult ţâţele şi curul meu, ia spune-mi tu mie, învaţă-mă, hai,  învaţă-mă cum e cu istoria asta, cum au murit, bărbatule, milioane de oameni în toată lumea, când voi ziceţi că-i salvaţi şi-au fost veşnic milioane de alţii ca voi, care au zis şi făcut acelaşi lucru? Te miri? Te miri de unde ştiu? M-ai lăsat singură aici şi ţi-ai luat nevastă. Şi eu n-am avut misiuni. Am avut, în schimb, timp. Şi am citit cărţile pe care mi le-ai tot adus în şaptezeci de limbi străine, am învăţat, m-am făcut mai deşteaptă ca tine şi ştiu ce tu habar n-ai. Mă crezi? Ce-ai vrea să-ţi mai spun despre masacrele pe care le cunoşti atât de bine, despre războaie şi moarte, despre lumea care nu se opreşte din felul ei de-a exista, de-a se hrăni omorând? Despre armenii masacraţi de turci?Troia, Cruciadele, Cartagina? Ştii ceva despre astea sau e cum spun eu, sunt mai deşteaptă ca tine? Hai, zi şi tu ceva! Taci? Massada, Revoluţia rusă, Sparta şi Athena, Războiul de secesiune din Americi sau Blocada de la Stalingrad? Mai vrei? Ajungă-ţi, tot nu-ţi foloseşte la nimic! Şi-am primit scrisori de la Tamar, iubirea mea. Da, am corespondat cu ea şi o fac în continuare, pentru că nici eu n-o să stau ca un bou, am să fac ceva cu toată suferinţa mea. Lumea învaţă numai din suferinţă şi moarte şi boală, iar din râs, bucurie, iubire – nimic. Am să dau şi eu lumii să înveţe.

– Ce vrei să faci? Mă nenoroceşti! Şi pe mine, şi pe tine. Şi bagă-ţi minţile în cap, că mai deşteaptă ca mine n-ai să fii niciodată. Eu sunt pe undeva pe sus, foarte sus, de-aia te-am văzut, puştoaico, şi te-am luat pentru mine!

– Taci din gură! Acum eu vorbesc. Tu oi fi vorbind destul cu nevastă-ta aia, poate ai făcut şi vreun copil între timp, de care n-am voie să ştiu. Te nenorocesc sau nu, doar pe tine sau pe noi, poate a venit timpul răzbunării, aşa cum faceţi şi voi. Eu mă limitez la maximum doi oameni. La noi doi. Ce zici? E mare lucru? Pe mine mă doare în curul ăsta care-ţi place ţie, dacă mor. Ce am de pierdut? Să te aştept ca să nu vii niciodată? Să nu pot trăi şi eu în mijlocul lumii? Să urlu după mama şi tata? Să nu mai ştiu nimic de Gabriel, pentru că prefer să nu ştiu decât să aflu sigur că face şi el ce faceţi voi?

Vocea lui Filip a căzut brusc. A sosit pe pământ, în adâncurile lui şi, mai ales, ale mele.

– Vino lângă mine, mi-a spus. Te rog. Hai, vino să plângem amândoi.

– Ţine-ţi lacrimile pentru evenimente care merită. Eu atâta am meritat, dacă în aproape cincisprezece ani doar asta ai putut face pentru mine: să mă ţii ascunsă, ca pe un giuvaier, într-un lagăr. Vei auzi tu acuşi că m-am urnit şi să nu te miri. Bagă-te înapoi în pat, că dacă-ţi mai văd mutra, am să încep să te tot întreb şi nu e bine. Ascunde-te rapid, că mă duc să-ţi aduc de mâncare.

Mă calmam încet-încet, îi spusesem mult mai mult decât am vrut vreodată să fac, dar dacă aşa a ieşit, nu regretam nimic. Cel puţin deocamdată. Îl iubeam şi asta nu-mi va trece niciodată. Dar iubirea mea era de-acum pătată. Aş fi avut nevoie de Tamar. Cu gândul la ea, m-am dus la bucătărie,  am luat mâncare pentru el, din cea bună, pe care o obţinea şi strecura cu greu Guido în Padriciano. L-am hrănit şi l-am iubit din nou, gândindu-mă, că în fine, nu prea târziu, într-o zi, am să ştiu cum să-mi găsesc şi eu, paşnic, moartea, şi astfel să mi-i găsesc pe ai mei.

 

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO