Cine ştie câte întrebări ar mai fi urmat, rostogolindu-se una după alta, dacă nu m-aş fi împiedicat, nici eu nu ştiu din ce cauză, poate că era un ciot sub pământ, poate că de vină erau forţele acelea, pe care nu le cunoaştem. Gata-gata să fiu trântită la pământ. Mă ardea. Mă durea. Urzici? Prea multe buruieni. Noroc că n-am căzut. M-aş fi julit şi n-aş fi scăpat acasă de întrebări. Casa mea de-acum e într-o colonie, un fel de tabără de oameni mari şi de copii, care vin acolo pentru o vreme, şi apoi pleacă în alte părţi, unde-or vedea cu ochii. Unii dintre ei, totuşi, ştiu mai precis unde să plece şi fac manevre să poată ajunge acolo: la rude, prieteni, în ţări pe care le iubesc, nu ştiu nici ei de ce. Aici, li se dă ceva de mâncare pe gratis, o baracă în care să doarmă, se fac, din timp în timp, controale medicale. Sărăcia e mare, dar nu despre asta e vorba. Toţi trecem pe-acolo ca peste un pod care se leagănă deasupra unei prăpăstii. Şi nimeni nu cade în gol. Nu poţi trăi pe el o viaţă întreagă, trebuie să pleci în drumul tău, dar te ajută să nu mori. Pentru mine, colonia e casa mea, dar numai pentru mine. Eu am venit demult aici, aproape doi ani or fi, şi n-am de gând să plec cu una-cu două. Filip mi-a explicat încă de când eram mică, imediat după ce au murit mama şi tata, că asta e casa mea şi că trebuie să stau aici, cuminte. Nici n-aş fi vrut să fie altfel. Din păcate, de o vreme încoace mi se pare că nu i se mai potriveşte numele de „colonie”. Şi asta se întâmplă de când, peste noi, cei care eram deja acolo, au început să vină italienii din sudul Istriei. Mai ales cei din sud, aşa am înţeles de la oamenii mari. Mi-e frică să vorbesc direct cu ei, pentru că sunt distruşi ca nişte dinţi gata să cadă.
Femeile plâng mult şi, chiar dacă încearcă să se ascundă, eu tot le văd. Sunt îmbrăcate prost, aşa cum fusesem eu şi frăţiorul meu, Gabriel, când am fost luaţi de acasă. Pe ei nu-i ridicase nimeni cu forţa, veniseră de bună voie, cum s-ar spune, dar era tot ceva în legătură cu moartea. Istria era de-acum a iugoslavilor, iar italienii se temeau că vor fi omorâţi, împreună cu toată familia. După cum am mai spus, eu ştiam italiana, pentru că în centrul Istriei, de unde venisem, erau multe neamuri şi mulţi italieni. Ne cunoşteam bine şi trăiam bine împreună. Dar ai noştri fuseseră omorâţi odată cu mama şi cu tata. La grămadă. Cred că duşmanii au făcut asta doar pentru că, prea aproape de noi, exista foiba aia mare şi o prăpastie dă idei oamenilor lui Tito. N-au pus mâna pe pistol, n-au pus mâna pe sabie, nu ne-au ars de vii, nu ne-au înfometat. A fost simplu: un brânci înspre fundul pământului şi gata. Au scăpat de sute de oameni vii. Le eram duşmani? Le era frică de noi? Făceam ceva rău? Ceva împotriva lor? De ce trebuia să fim omorâţi? Asta aş vrea să înţeleg, dar nu se poate. Văd că Filip nu acceptă să ajungem cu discuţia acolo. Dar am să-l învăţ încet-încet că ăia sunt morţii noştri. Şi ai mei, şi ai lui. Trebuie să înţeleagă asta. Ştiu că voi reuşi cândva. Să fiu sinceră, de când au venit valurile astea de italieni, nu prea îmi mai găsesc locul, iar capitano mă sperie, spunându-mi că nebunia abia începe şi că nu ştie când şi câţi, dar vor mai veni, şi nu puţini. Curtea s-a micşorat, aerul s-a împuţit, suntem prea mulţi care respirăm deodată şi în acelaşi loc.
La closete e din ce în ce mai rău. I-am prins pe mulţi copii că se pitesc printre arbuşti şi-şi fac acolo nevoile, doar ca să nu treacă prin mirosurile alea crunte. Şi când miroase a clor, tot îţi vine să verşi. Mă miră şi mă întristează chestia asta, pentru că, totuşi, ne străduim cu toţii să păstrăm un fel de curăţenie, mai ales în zilele în care vin profesorii. Da, se face un fel de şcoală în colonia asta unde am ajuns. Am un caiet şi am cerneală. Şi-mi fac lecţiile. Şi eu, şi italienii. Unii sunt mici de tot şi se bagă şi ei acolo, ca musca-n lapte, cică vor să crească mari. Păi o să crească şi cu şcoală, şi fără. Nu ştiu ce dracu´ au în cap părinţii ăia. Mai vin câte unii din localitate şi aduc cărţi din bibliotecile lor. Asta e foarte frumos. Eu nu ştiu cum de mă înghesui să învăţ, dacă n-am mamă şi n-am tată, care să mă împingă la treabă şi să mă controleze. Acasă, în Istria, până să ne ia la moarte, tata nu era mulţumit de cum îmi făceam lecţiile. Zicea că sunt superficială şi că-mi stă gândul la prostii. Şi că n-am memorie nici de doi bani. Ba am. Caietul meu e cel mai frumos. Ieri după amiază, capitano mi-a adus un vas de metal ca o căciulă cu ciucure rotund şi cu fund gros, în care îmi turnase apă clocotită. Mi l-a vârât sub pătură, ca să-mi arate cât de bine încălzea drăcia aia patul. Mamăăă, ce chestie! Doar că afară e deja cald. O păstrez. I-am sărit de gât şi l-am pupat. Ca pe tata.
La început, mi-a fost greu fără frăţiorul meu cel mic, dar m-am obişnuit. Îl vedeam aproape în fiecare zi, la familia unde mă duc să muncesc, în Trieste. Soţia lui capitano are un mic magazin de antichităţi, la care eu sunt un fel de vânzătoare. Cred că mai am foarte puţină ucenicie de făcut şi voi ajunge să vorbesc direct cu clienţii. Astfel reuşesc să strâng nişte bănuţi, cu care îmi pot cumpăra cele de trebuinţă într-o casă: pastă de dinţi, săpun, hârtie igienica, un burete mic, verzui ca plantele de apă, o faţă de masă cu pătrăţele, şi o crăticioară. De multe s-a vădit că mai aveam nevoie, dar pe toate celelalte mi le-a făcut cadou doamna Antonella, soţia lui capitano, o femeie cumsecade şi cu carnea moale, caldă. Îmi plăcea să o îmbrăţişez, aşa, mare cum sunt eu, voinică, cum spun ei despre mine. Ea e mititică, adunată, pare că se trage dinafară spre înăuntru, că vrea să se ascundă de zgomote prea mari, de lume prea multă, de surprize. Când merge la piaţă, mă ia cu ea, eu merg în faţă şi deschid drumul, iar ea mă urmează, aproape nevăzută. Abia când ajungem în faţa pieţarilor, iese din spatele meu şi începe să se târguiască, vorbind cu ei blând, frumos, dar categoric. O ţin câteodată de mână, mă lasă, şi are degetele moi, cărnoase, împărţite în bucăţele, ca şi cum ar fi legate, din loc în loc, cu nişte aţe strânse.
Am auzit nişte vecini de pe strada cu magazinul spunând că doamna Antonella e evreică. Eu ştiu multe despre steaua galbenă şi despre cum erau ei omorâţi şi despre frica lor, dar, în cătunul unde m-am născut eu, până să vină soldaţii croaţi să ne ia pe toţi la groapă, eu n-am înţeles că ar fi fost vreo diferenţă între noi toţi cei care locuiam în Istria. Vorbeam o grămadă de limbi diferite, eram din neamuri diferite, am aflat asta de când eram mici, dar era ca şi cum părinţii ne-ar fi spus despre culorile diferite ale ochilor oamenilor, şi atât. Ne jucam împreună, învăţam cuvinte noi unii de la alţii, ştiam că erau nişte diferenţe cu bisericile noastre, dar n-am înţeles că asta ar fi fost ceva de rău. Crescând, de la tata am mai aflat şi altele, şi n-am mai fost chiar aşa de liniştită. După ce am plecat de-acasă, totul s-a schimbat şi mi-am dat seama că mă gândesc la locul unde m-am născut ca la o poveste inventată, ca la ceva ce nu putea fi adevărat. Aşa că nu m-am mirat prea tare când am auzit de la oameni că doamna Antonella a dispărut într-o zi, pentru multă vreme, şi nimeni nu ştia dacă mai trăia sau nu. Venise un conducător rău în Italia şi le spusese evreilor să plece de tot, să nu mai existe. Se vede că o dusese capitano undeva, să o ascundă. N-am avut curaj să întreb pe nimeni despre aşa ceva. Nici măcar pe Filip, în care am o încredere fără margini, pentru că ştiu cât de mult mă iubeşte şi câtă grijă are de mine şi mai ştiu că el era plecat în pădure când mama şi tata au murit. Doamna Antonella mi-a dat un detergent cu care să-mi spăl farfuria şi tacâmurile acolo, în colonie. Mi-a mai dat agrafe, ca să-mi pot prinde noaptea părul, un pahar şi o cană pictată, cu nişte culori vesele, vioaie, un dicţionar italian-german-italian, cu care nu prea aveam ce face, dar era valoros, îmbrăcat în piele. Aşa a vrut ea, să mi-l dea mie, fără să-mi explice prea multe. Mi-a mai dat o veioză, hârtie velină şi multe creioane. Câteodată, când mă plictiseam, mă apucam să desenez, deşi nu am niciun fel de talent.
Mai aveam de la doamna Antonella nişte bucăţi de granit roşu, destul de mari, care stăteau bine pe masa din camera mea. Era o cameră normală, nici mare, dar nici îngrozitor de mică, în care fusesem lăsată să stau singură, doar pentru că Guido, adică capitano, era ofiţer de intendenţă al campusului şi se înţelegea cu directorul foarte bine. Aşa se făcea că Filip putea să intre în campus oricând dorea. Nu se ştie cum de el simţea ce mi se întâmplă, dar când făceam crizele, el era acolo şi mă legăna în braţe. Îmi era ruşine şi de mama, mai puţin de tata, evitam să mă gândesc la el când eram cu Filip. Strigam ca o nebună, sughiţând, să mă arunce în gol, să mă arunce în gol, nu puteam suporta că aveam sub picioare pământ, duşumea sau pietre, că totul era astupat şi n-aveam unde să alunec, să mă scurg sau să cad. Era un chin de moarte că toate deschiderile erau doar deasupra capului, oriunde aş fi privit era loc până la cer, iar în jos, nimic. Fundătură. Spasmele mele erau de neoprit, doar în braţe la Filip, încet-încet, mă linişteam. Îmi dădea câte un colţişor, mic, abia vizibil de ciocolată albă, niciodata din cea obişnuită, doar albă, spunea că aşa tebuie, şi să muşc cât mai puţin posibil. Când auzeam de ciocolată, începeam să-l simt pe el tot mai bun, tot mai aproape, să mi se pară că Gabriel avea să apară. Până la urmă, mă trezeam cu capul pe picioarele lui întinse pe pat. Mă mângâia uşor pe păr, îmi intra cu degetele până la pielea capului, apăsa ici şi colo, mă trezeam din coşmar, din boală, din ce-o fi fost. Şi mereu avea la el câte o carte nouă sau câte un obiect, pe care uitasem să-l iau de la doamna Antonella. El mi-a adus o perie de păr cu coadă de lemn roşu şi un căluţ de copii mici, pe roţi de lemn, cred că umplut cu paie, cu pielea dintr-un fel de catifea maro, coadă albă din fire de bumbac, coamă la fel şi un ham cu ornamente roşii, panglici care atârnau de o parte şi de alta. Mi-a spus că pe ăsta îl cumpărase pentru băiatul nostru, atunci când ne vom hotărî să avem un copil. Am plâns toată noaptea aia şi, de-atunci, încerc să-i găsesc un nume căluţului şi un nume băieţelului, aşa cum i-am dat un nume sărutului. Sărutul lui Filip se numea „scoica albastră”.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
