Am citit Dan Brown, "Codul lui Da Vinci"! Vreau sa spun ca presiunea teribila, exercitata din toate partile, a facut sa cedeze rezistenta mea la lecturile care se poarta. Lansarea filmului la Cannes, rularea lui la "n" cinematografe deodata la Bucuresti, ritmul ametitor al vanzarilor de carte, intrebarea "n-ai citit Dan Brown?" pusa pe toate tonurile posibile (mirare, indignare, suparare, dispret etc.) m-au impins in pacat. Toti acesti agenti literari neplatiti (oamenii din jurul meu) sau platiti (probabil ca multe cronici au fost tiparite in regim de publicitate) ar trebui sa ma despagubeasca pentru cele cateva sute de mii de lei si cele trei-patru ore cheltuite spre a citi una dintre cele mai proaste carti parcurse in ultimii 20 de ani.
De la bun inceput trebuie sa spun ca am pornit la drum fara nicio prejudecata a lecturii: nu tineam nici sa mi se confirme, nici sa mi se infirme cele auzite, vazute si citite despre roman. Nici nu sunt dintre cei care sar in sus urland "blasfemie!", cand e vorba de o viziune mai putin ortodoxa a lucrurilor sfinte, fie ca e vorba de patrie, Eminescu, Iisus, fie de principii morale de neatins. Fictiunea nu are nimic a face cu regulile si principiile de functionare a ceea ce indeobste numim realitate. In fictiune orice e posibil si verosimil, cu conditia ca ansamblul sa-l faca verosimil si posibil. Cand deschizi o carte, accepti conventia propusa - fictionala - si o respecti. Asadar, nu ma intereseaza cat de "real" este ca un astru sa se indragosteasca de o pamanteana si nici cat de posibil e ca Iisus sa se fi insurat cu Maria Magdalena si sa fi avut chiar si o caruta de copii. Daca ele, faptele, sunt verosimile in logica fictiunii propuse de autor, atunci ele sunt "reale" si eu, ca orice bun cititor, ma straduiesc sa inteleg ce semnificatie noua, interesanta - la care nu m-am gandit pana-atunci - imi propune scriitorul. In fine, cum nu exista idei interesante, dar prost enuntate, nu exista nici idei banale stralucit scrise. Credibilitatea (si mai tarziu asumarea semnificatiilor propuse) este indestructibil legata de arta scrierii.
Romanul lui Dan Brown se poate incadra rapid in seria romanelor politiste si de mister, scrise pentru a fi tiparite in foileton in gazete populare. Secventele si capitolele sunt rupte in tehnica supida a suspansului serialelor care-l obligau pe cititor sa cumpere si a doua zi jurnalul, gen: "din intuneric, o silueta se repezi spre el..." (urmarea in numarul viitor)! Avem o crima - misterioasa, evident -, o victima ce transmite in ultimele clipe ale vietii un mesaj cifrat, un anchetator tampit, un banuit - absolut nevinovat si neajutorat, un detectiv - femeie frumoasa, desteapta, in ochii careia personajul nostru se scufunda din prima clipa, un mobil al crimei ce ne arunca in misterele crestinatatii, conspiratii universale si societati secrete ce vor sa domine lumea. Curat Pavel Corut al nostru, dar globalizant! Mobilul crimei este dobandirea "cheii de bolta" de catre ordinul "Opus Dei", binecuvantat de Vatican si de Papa. Acest ordin, ce "impune respectarea cu rigurozitate, in viata de zi cu zi, a doctrinei catolice", vrea acel obiect gratie caruia presedintele congregatiei va deveni cel mai puternic om al crestinatatii.
Tot ceea ce se intampla in acest roman nu este urmare a unei logici impecabile, asa cum se petrece in cele mai bune romane politiste, ci se asaza sub zodia coincidentelor fericite care-l salveaza, de altfel, nu numai pe Robert Langdon si ci pe Dan Brown. Detectiva Sophie Neveu este nepoata celui ucis (sophie - intelepciune, cuprinde phi numarul de aur, neveu - nepot, in franceza!), printr-o alta fericita coincidenta Sauniere este ucis cand trebuia sa se intalneasca cu Langdon etc. etc. Suita asta de coincidente produce tocmai efectul contrar - neverosimilitate. Asa incat nici amestecul lui Iisus Hristos si al Mariei Magdalena in poveste nu reprezinta nimic altceva decat o facatura, un fapt lipsit de orice credibilitate. Romanul scartaie pe la toate incheieturile si defectuoasa constructie nu-i singurul sau defect. Principalul sau defect - dar care probabil constituie si cheia succesului sau de public - este banalitatea vanduta pe post de profunzime. Cartea este un manual pentru semidocti scrisa de un semidoct. Descrierile operelor de arta, istoria si descifrarea pentagramei, consideratiile despre Luvru, citarea unei platitudini a lui Goethe despre arhitectura (care ar fi "muzica impietrita") nu depasesc porfunzimea si originalitatea unui ghid turistic: "In ciuda celor 5 saptamani - cat se estima ca ar fi necesar pentru a admira cele 65.300 de opere de arta gazduite de Muzeu...", "Simbolul ei (al pentagramei, n.n.) a fost alterat de Biserica Romano-Catolica in cadrul campaniei duse de Vatican pentru eradicarea religiilor pagane" (care pagane vine de la paganus, ne spune Brown ca sa nu murim prosti).
Stilul, daca se poate vorbi despre asa ceva, este si el de o desavarsita banalitate, plin de clisee si de greseli de limba ("cele mai valoroase capodopere"). Abunda locurile comune, recuzita a romanelor lesioase cu pretentii de vorbe adanci: "atmosfera ireala, ca de vis, a noptii il invaluia din nou", "bunicul era mort si avea sa-i vorbeasca de dincolo de mormant", "totul se combina perfect ca o simfonie tacuta" etc. etc. Si va asigur ca la fel de stupid suna si in engleza, nu ca traducerea noastra-i proasta! Fata de maestrii genului politist, Dan Brown este un autor mediocru, fara inventivitatea si stralucirea logica a acestora. Succesul lui poate fi o enigma pentru unii, dar este clar ca succesul lui nu are a face cu vreo calitate a acestui roman pur si simplu stupid.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
