Constantin Schifirneţ
Modernitatea tendenţială
Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii
Editura Tritonic
În cartea de faţă încerc să explic că modernitatea există în orice societate, însă valorile şi standardele sale nu fiinţează peste tot în integralitatea lor, ci doar ca procese tendenţiale universale. Astăzi este dificil să cunoaştem societăţi neatinse deloc de modernitate. Fără îndoială, trebuie făcută distincţia între folosirea unor produse ale modernităţii şi organizarea societăţii după principii şi norme ale modernităţii.
Eu abordez modernitatea ca tip de evoluţie în societăţile şi în zonele cu o economie insuficient funcţională. Din cauza decalajului dintre ritmul mai alert de înnoire instituţională şi progresul economic mai lent, modernizarea culturală, politică şi intelectuală devansează modernizarea economică în aceste societăţi. Ideea de bază a cărţii este că modernitatea s-a impus ca o tendinţă de neevitat datorită nivelului de dezvoltare economică a Europei Occidentale, ceea ce a dus la acţiunea ei ca factor de presiune asupra celorlalte societăţi, indiferent de nivelul dezvoltării economice şi al bunăstării. Modernitatea occidentală s-a produs de la sine, în mod natural, fără intervenţia sau constrângerea prescrisă într-un proiect sau într-o strategie de modernizare special elaborată, fiind o consecinţă a dezvoltării economice şi a revoluţiilor ştiinţifică şi tehnologică. Societăţile cu modernitate solid structurată au vocaţia universalistă şi urmăresc difuzarea şi impunerea propriilor valori, printr-o diversitate de căi, peste tot în lume. În acelaşi timp, trebuie să se ia în considerare şi vocaţia expansionistă şi/sau de dominare a statelor apusene, prin difuzarea şi impunerea propriilor valori, datorită puterii pe care le-o conferă dezvoltarea tehnologică şi economică. În consecinţă, modernitatea apare ca un standard produs de procesul de modernizare în şi de către Occident, fiind considerat model de dezvoltare pentru orice altă societate de a ajunge la acelaşi nivel de dezvoltare ca ţările vestice.
Termenul de modernitate tendenţială este potrivit pentru înţelegerea procesului de modernizare în societăţile cu o economie precară. Eu explic modernitatea tendenţială prin contexte istorice, politice, geopolitice, culturale care au determinat ca o societate cu o economie subdezvoltată să construiască structuri statale, sociale şi instituţionale moderne.
Precizez că acest concept l-am elaborat, iniţial, pentru a descrie modernizarea românească, dar, după mai multe reflecţii, am ajuns la concluzia că el este potrivit nu doar în studiul evoluţiei moderne româneşti, ci are vocaţia de generalizare în analizele asupra dezvoltării moderne din orice societate, fiindcă deficitul de modernitate nu este un fenomen specific românesc. Conceptul de modernitate tendenţială l-am formulat, pentru prima dată, în lucrarea Formele fără fond, un brand românesc, ca modalitate de analiză a evoluţiei dezvoltării moderne prin formele fără fond. Modernitatea tendenţială caracterizează toate etapele modernizării societăţii româneşti: perioada de după constituirea statului naţional în 1859, perioada dintre cele două războaie mondiale, perioada comunistă şi perioada post-comunistă. Chiar dacă aceste perioade nu au avut un ritm omogen de dezvoltare, cred că modernitatea tendenţială este esenţa procesului evolutiv al României moderne. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea până în zilele noastre, modernizarea culturală, politică şi intelectuală a fost calea de afirmare a modernităţii româneşti. De altfel, societatea românească de astăzi nu dispune de un program naţional de dezvoltare în care modernitatea, ca dominantă a întregului proiect de modernizare, să fie asumată de către elita intelectuală şi politică. Acesta este motivul pentru care multe din procesele de modernizare din România sunt similare cu cele din ţările cu economii insuficient dezvoltate, o situaţie care poate fi, de asemenea, întâlnită şi în alte state ale Uniunii Europene.
În analiza mea evit termeni precum „modernitate târzie” fiindcă acest concept accentuează întârzierea unor societăţi faţă de alte societăţi, dar o modernitate care ar urma acelaşi trend ca în Occident. Există o modernitate prefigurată din contextele specifice derivate din istoria şi cultura proprii, dar şi din poziţia geopolitică a unei naţiuni şi, din cauza acestui fapt, modernitatea nu a devenit un modus vivendi pentru fiecare individ, fiecare instituţie sau grup social. Ea este mai mult o tendinţă şi nu o evidenţă. Când vorbim de modernitate, alături de contextele interne trebuie să luăm în discuţie experienţele geopolitice şi istorice trăite de către fiecare societate în tranziţia de la naţiune la statul national. În ţările care au devenit state independente, modernizarea a fost şi este încă un proces de construcţie politică instituţională, prioritate având construcţia şi întărirea rolului şi funcţiilor statului naţional. Problemele privind dezvoltarea economică şi socială au fost amânate sau subordonate chestiunii naţionale, deoarece esenţială rămânea conturarea unei identităţi naţionale. Modernizarea şi modernitatea au constituit cadre şi căi pentru câştigarea independenţei statului naţional şi funcţionarea instituţiilor statului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
