"A se consuma cu moderatiune" - asa suna un vechi si obligatoriu adaos din reclamele la vin si alte alcooluri. Sigur, intre degustare si hapaire, intre sirotare si inghitirea cu nesat este o diferenta ce tine nu doar de buna crestere, ci chiar de instinctul de autoconservare. Ei bine, nu in toate cele moderatiunea aduce revelatia. Nu pudoarea feciorelnica ajunge sa dezlantuie excitatia si nu goana pe palierele ambiguitatii conduce la acea feerica ameteala produsa de brusca etalare a nuditatii.
Cel putin asa se intampla in memorialistica, fie ea politica, diplomatica, literara s.a.m.d. Aici, in retrospectiva, ca, de altfel, in tot ce tine de prezentul vietii culturale, nu e loc decat pentru carnasieri. Aici nu prea au ce cauta vegetarienii.
Este, aceasta, o vorba sfanta a lui Paul Georgescu, pe care am mai evocat-o, dar care acum, cand tot m-am aruncat ca o pasare de prada pe amintirile lui Gabriel Dimisianu*, sunt obligat s-o reiau. Undeva in Varstele Ratiunii, volumul de convorbiri cu Florin Mugur, poetul care debutase in "Tanarul scriitor" din 1948 cu poezia Brigadierul il intreaba, excedat in fine, pe cinicul, jovialul sfatuitor al lui Leonte Rautu, devenit adept al "polivalentei necesare": "Bine, coane Paulica, dar in anii in care matale citeai Dos Passos, unii scriitori erau luati cu duba neagra a Securitatii si dusi la Canal". Raspunsul ludicului necrutator avea sa numeasca legea numarul unu a breslei: mentalitatea de carnasier. "Bag seama, spune Paul Georgescu, ca mataluta esti cam vegetarian..."
Cum sa nu vad in Paul Georgescu un "ludic feroce", un ins "halucinatoriu in malignitatea sa" - formulele pe care mi le taxeaza Gabriel Dimisianu la p. 75, cand Paul Georgescu declara cu savori paseiste cum, la propunerea lui Dej sau Rautu de a-i aresta pe alde Arghezi sau Ion Barbu, el i-a sfatuit sa-i santajeze in libertate? "Lasati-mi-i mie si-n cateva luni vi-i compromit pe toti". Stia prea bine ca, in vreme ce casieria partidului ucide lent dar sigur orice urma de prestigiu cultural, inchisoarea naste eroi si morti exemplare, asa cum fusese cazul lui Mircea Vulcanescu si avea sa fie cel al lui V. Voiculescu.
"Este cel putin exagerata aceasta percepere, noteaza G. Dimisianu, neintemeiata pe cunoasterea directa a personajului". Pai, tocmai pe cunoasterea directa a personajului se intemeiau afirmatiile mele, aflat nu o data pe post de Mowgli sorbit in privirea mandalica a sarpelui Kaa, ascultand-l pe Conu Paulica devoaland episoade din viata literar-politica mai ceva ca-n romanele lui John Le Carre, numindu-mi cu voluptate colaboratorii Securitatii din generatia '80 (cam trei sferturi dintre noi figurau la acest capitol pe ecranul "cinematografului interior"), in ideea, vezi bine, ca "nici voi nu ne-ati scapat". Aceasta fascinatie (si obligatie) a macularii generale a functionat din plin in ierarhiile - inclusiv literare - ale vremii. Ba chiar si la inmormantarea lui Paul Georgescu m-am dus (relatata de G. Dimisianu la p. 78), pe de o parte din recunoasterea complexitatii psihologice a personajului, iar pe de alta determinat de resorturile secrete atat de bine etalate de Cioran in "La scoala tiranilor".
Stiindu-l pe Gabriel Dimisianu din 1958 la "Gazeta literara" (intrare datorata lui Paul Georgescu) si din 1968 la "Romania literara", deci stalp de revista cale de aproape jumatate de veac, am sperat, ca si in cazul lui C. Beldie altadata, intr-o sarabanda de picanterii. Adevarat, il stiam un campion al discretiei, om de cabinet, prudent, mefient, echilibrat, de o fidelitate fara fisura fata de generatia sa, educat sa vada simultan jumatatea goala si pe cea plina a sticlei, dar nu intr-o asa masura incat pana si pe Ion Coteanu sa refuze a-l numi altfel decat ca pe "decanul, un renumit lingvist ajuns in anii tarzii senator FSN". De ce "un inalt activist al vremii, reprezentand CC-ul", in locul numelui ca atare (p. 9)? Si de ce "unul dintre vorbitori, al carui nume nu are rost sa-l pomenesc aici"? (p. 54). Dupa cate revelatii triste s-au produs in ultimul deceniu in cazul lui Ion Caraion (si nu doar revelatii subiective, ci strict documentare), e greu a-i da dreptate lui G. Dimisianu cand spune ca "nu pot sa cred altceva decat ca motive obscure extrem de puternice i-au impus sa comita gestul ramanerii in exil, avand legatura, sunt convins, cu atacurile si inscenarile marsave din "Saptamana" comandate de securitate". Marsave, da, dar inscenari intru totul?!? Dupa cate complicitati politice au marcat existenta lui George Ivascu, de la "Vremea", la "Contemporanul" si "Romania literara", a rezuma toata "legenda" personajului la reticenta formula "viata lui personala nu o am in vedere, nu sunt pregatit sa o judec si nici nu am caderea" - e prea putin. Nu pretind, Doamne fereste, sa mi se enumere amantele si sticlele de whisky care au fericit viata sibaritica a lui George Ivascu (tocmai ele il fac seducator!), insa mi se pare ca seiful biografic al acestuia, fara indoiala, mare arhitect jurnalistic, merita o licitatie cat se poate de serioasa.
Nu inchei acum. Prea e delicata chestiunea, ca s-o expui unui tratament pripit.
*) Gabriel Dimisianu, Amintiri si portrete literare, Editura Eminescu, 278 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
