Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor. Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare’s Love Life, 1964; Humanitas Fiction, 2015); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby’s End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby’s Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford, 1993). Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.
Moartea la Deptford, ultimul roman al lui Burgess, o biografie romanescă, dar neromanţată a lui Christopher Marlowe, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, traducerea în limba română fiind semnată de George Volcenaov.
Pe Kit l-am întâlnit întâia oară la teatrul lui Burbage, numai bine numit The Theatre, unde o interpretam pe Bel-Imperia din Tragedia spaniolă. Şedea pe un taburet de pe scenă, lângă Watson, impresionat de jocul lui Ned Alleyn (Edward – Ned Alleyn, 1566-1626, a fost unul dintre marii actori ai epocii elisabetane. A fost ginerele lui Philip Henslowe – proprietarul teatrului The Rose – şi membru al trupei Oamenii Lordului Amiral până în anul 1598, când s-a retras din activitate), cel cu un an mai tânăr decât el, care îl întrupa, însă, pe bătrânul Hieronimo, Mareşalul Spaniei, cu glasul lui tremurător:
Ce zbierete mă smulg din aşternut,
De-mi sare inima din piept de spaimă,
Ea, care nu se teme de primejdii?
Dar ce omor hidos mi-e dat să văd?
Un spânzurat, iar asasinii-au şters-o!
În chioşcul meu, să dea pe mine vina!
Eu l-am făcut pentru desfăt, nu moarte.
Aceste straie le-am văzut adesea.
Vai, e Horaţio, scumpul meu fecior,
Ba nu, e cel cândva al meu fecior.
(Fragment din Tragedia spaniolă, II, 5 (1587) de Thomas Kyd, 1558-1594, care i-a servit lui Shakespeare drept model pentru Hamlet. În 1602 a apărut o ediţie la care Shakespeare a contribuit cu 302 versuri)
– N-ar vorbi aşa, îşi dădu cu părerea Kit.
Asta se întâmpla, de-acum, în cabina actorilor. Îmi scoteam peruca şi îmi ştergeam fardul de pe chipul meu de băiat bucălat, dându-mi jos şi corsetul şi crinolina. Kit îmi zări o clipită goliciunea băieţească şi păru să se îmbujoreze. În cabina actorilor, încinsă de soarele după-amiezii, erau o droaie de actori, Dawson, Hawkes, Crampson, Digges, Birkin, Timmes şi toţi ceilalţi, transformaţi din mari nobili portughezi şi spanioli în bărbaţi şi băieţi de rând, care-şi blestemau setea, se înghionteau zdravăn, reproşându-şi unii altora c-au ratat câte o intrare, că şi-au spus replicile prea lent, c-au avut bâlbe sau lapsusuri de moment, corijate de Haddock, suflerul. Tom Kyd, autorul piesei, de faţă şi el, un omuleţ timid, cu picioarele crăcănate, nu era sfios când era vorba să-şi apere opera.
– Mintea tulburată, spuse el, adesea poate recurge la un fel de logică ce ni se pare nebunească, absurdă, dar absurdul poate fi o faţetă a tragicului. Seneca ştia asta. Şi eu ştiu asta. Eşti unul dintre ţângăii universitari care cred că se pricep mai bine.
– La Cambridge l-am studiat pe Seneca. Oi fi eu ţângău, dar am tot dreptul să mă iau de acel cândva al meu.
– Cândva e foarte bun, interveni Ned Alleyn. E învechit, dar la fel e şi vorbitorul. Nu-i nimic rău în cândva ăla.
– Mă dau bătut, spuse Kit. M-a impresionat. Mi s-a zbârlit părul. Am asudat. A fost aproape incredibil.
Iar Ned Alleyn, ştergându-şi de pe chipul tineresc şi inexpresiv ridurile vopsite, surâse afectat, o făptură egală cu zero, fără trăsături aparte, condiţie a artei sale, un recipient gol ce urmează să fie umplut cu plăsmuiri poetice; când îşi scotea coturnii de tragedian, ca să zic aşa, devenea o nulitate care, totuşi, emana o dogoare aparte. Spuse cu un glas cântat, în timp ce se ştergea:
– Îţi ia timp să-nveţi meşteşugul ăsta.
Voia să spună că e în branşă de cinci-şase ani, începându-şi cariera, asemenea mie, ca ucenic al trupei. Părea să fi trecut de-atunci mult, da, mult timp. După care adăugă:
– O să mergem să bem.
Pe urmă îşi făcu apariţia Smigg, casierul, bălăbănindu-şi punga cu bani, aşa că Alleyn îl întrebă ce încasări avem.
– Două lire, treişpe şilingi şi ceva firfirici.
– Suntem ruinaţi, spuse James Burbage, proprietarul lui The Theatre şi al lui The Curtain, al cărui băiat, Richard, îşi avea şi el ambiţiile lui, cea dintâi fiind aceea de a nu ajunge un actor de teapa lui Ned Alleyn, care gesticulează tot timpul.
Dick Burbage, care pe scenă cărase o suliţă, spuse:
– Ruina n-o să ni se tragă de la încasările slabe. Ni se va închide teatrul. Iar a venit un ofiţer de-al Lordului Primar, sperând că doar-doar se porneşte o nouă zaveră a ucenicilor.
– Azi au fost potoliţi. Oamenii Primarului ar putea să nu-şi bage nasul unde nu le fierbe oala.
– Sunt ucenicii Londrei, se aplică legile Londrei, comentă Dick Burbage clătinând din cap. E o afacere şubredă.
Patronul cârciumii Unicornul, de pe Bishopsgate Street, era fratele mai mare al lui Alleyn, Jack. Kit şi Watson, Alleyn, Kyd şi cu mine ne-am îndreptat într-acolo, pe caldarâmul acoperit de mâzgă. Eram tânăr, dar, fiind orfan de mamă şi tată, eram protejatul lui Ned Alleyn şi locuiam la el; el era încă burlac, însă lucrurile aveau să se schimbe. Pe stradă ne-am întâlnit cu Philip Henslowe, care ne-a zis bine că vă văd, aş avea o vorbă. Alleyn dădu din cap aprobator. Era vorba despre fiica vitregă a lui Henslowe, Joan Woodward, o fetişcană cu un pic mai mare decât mine, despre care se spunea că l-ar interesa pe Alleyn.
În odaia mare de la Unicornul era o adunătură de cheflii care veniseră de la The Theatre şi câţiva îl întâmpinară pe Alleyn, ca de obicei, cu Ce zbierete mă smulg, care devenise un vers emblematic al acelor vremuri. Le făcu semn cu mâna, zâmbi ca din slavă şi ne conduse într-o odaie dosnică, într-un separeu. Parcă în compensaţie pentru frate-său, Jack Alleyn avea o figură greu de uitat, cu o barbă neagră, lungă, sprâncene stufoase, aprige, un ochi aprig, doar unul, celălalt fiindu-i închis, orb, şi nişte obraji rumeni, de om care ştie ce să ducă la mustaţă. El însuşi îmi aduse mie berea slabă, iar celorlalţi o bere nu chiar atât de răsuflată, mai puţin lui Watson, care ceru o ulcică cu vin de Jerez. Henslowe puse banii pe tăblia coşcovită şi zgâriată a mesei, spunând:
– Bani munciţi cu sudoarea şalelor.
Era un individ cam din topor şi aluzia era la unul dintre bordelurile lui. Avea şi alte interese şi acum îl abordă pe unul dintre acestea, spunând:
– Situaţia e destul de bine cunoscută. James Burbage e terminat. A ajuns la sapă de lemn, trist de tot, dar nu-i de mirare. Erau prea mulţi bani de-ai lui Jack Brayne în afacerea lui. Băcăniile merg bine, dar praful se alege de atelierele lui din Whitechapel, alea de făcut săpun, în curând n-or să mai fie. Ştiţi şi voi cât de solidă e investiţia lui. Susţine că teatrul e, de drept, al lui. Ei bine, după cum ştiţi, Brayne e fratele nevestei lui Burbage, aşa că o să asistăm la ceea se cheamă o ciondăneală în familie. N-aveţi nici un viitor acolo. Văd că, de necaz, te tragi de barbă, domnule Watson. E o chestiune care-l priveşte pe avocatul lui Burbage, nu, pe Hugh Swift, cu a cărui soră vrei să te însori, nu-i aşa că m-am prins? Va trebui să ţii cu unii sau cu alţii şi n-o să-ţi convină, fiindcă-ţi încasezi grosul banilor, pentru poantele tale, de pe la toate trupele de actori şi ai vrea să rămâi neutral.
– Neutru, îl corectă Watson. Ştii prea multe, Henslowe.
– Asta mi-e meseria. Mai am una, nouă, şi-anume, de constructor al unui teatru. Daţi-mi trei luni şi-o să-i vedeţi steagul fluturând în toamnă, la deschiderea parlamentului. Astea ale lui Burbage sunt prost amplasate. În câmp deschis, de zici că-i la ţară, dar presărat cu căcat de câine şi pisici moarte. Viitorul acestei afaceri e-n Bankside, printre ceilalţi furnizori de distracţii. Lângă ţarcul cu tauri şi arena pentru lupte cu urşi şi mai ştiţi voi ce.
– Aha, făcu Alleyn, adică o să jucăm pe fundalul mugetelor şi-al ţipetelor, şi-al extazului stârnit de moarte.
Mi-am dat seama că se referă la gemetele clienţilor sleiţi de vlagă din bordelurile lui Henslowe.
– Păi, asta-i viaţa, bucuria. Am cumpărat nişte acţiuni la o arenă pentru lupte cu urşi şi, la nici o sută de metri, o frumoasă grădină cu trandafiri. Acolo-s hotărât să construiesc ceea ce se va numi The Rose, un nume foarte potrivit. Iar tu, Ned, ai să mă ajuţi la conturarea şi proiectarea lui.
– Aşadar, urmează să-l părăsim pe bietul Burbage şi să ne mutăm peste râu. Ce-o să se aleagă de amărâtul ăsta?
– Fiecare cu beleaua lui. Goliţi cănile, să le umplem la loc. O să avem nevoie de piese, domnule Kyd. Cine-i aici (întrebă aplecându-se spre Kit), cu această cuşmă de catifea fină, cu pană de fazan?
Ce-i drept, Kit nu avea ţinuta unui student prăpădit, ci pe cea a unui gentilom londonez şi mi-am închipuit că poartă nişte haine mai vechi de-ale lui Watson.
– Cât înseamnă scrierea unei piese? se interesă Kit.
– Te referi la muncă sau la bani?
Moartea la Deptford, de Anthony Burgess, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, traducerea în limba română fiind semnată de George Volcenaov
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
