Mitsuru învaţă să zboare/ de Adina Creţu

Mitsuru deschisese prima oară ochii în bucătăria caldă şi luminoasăa familiei şi fusese salvat de insistenţele mezinei. Spre deosebirede fraţii săi, care-l mai vizitau ocazional la gard, el îşipetrecuse toată viaţa în confortul acestei case.

Îşi plimba zilele leneşe de pe o pernă pe alta. Lustruia cu mareconştiinciozitate canapeaua de piele din sufragerie şi trata cumaximă atenţie scaunul preferat al stăpânului casei. Pentru toatedăţile în care fusese alergat complet lipsit de eleganţă de Joseph,Mitsuru lăsa zilnic straie de blană pe scaunul acestuia, avândgrijă să nu rateze vreun colţişor din scaunul moale şi poros, ceînghiţea cu lăcomie părul de felină. Îşi aducea aminte, destul dedes, de existenţa câinelui din curte, un ciclop salivar ce făceamai multă umbră decât ar trebui, după cum îl descria, cu afecţiune,Mitsuru. Avea o memorie fantastică pentru lucrurile care-l sâcâiaupe Ciclop şi le practica plin de devotament.

Pe Mitsuru îl plictiseau toate gesturile enervant de repetitive alestăpânilor. Le ştia pe dinafară ritualurile, mersul şi parfumurile.Intuia, deşi ar fi preferat să n-o facă, şi sensul lătraturilordintre ei, le ghicea cu destulă exactitate reacţiile şi efectele pecare le generau.

Viaţa era în general plată pentru Mitsuru.

Când nici măcar religia sa, somnul, nu-l mai satisfăcea, îşi purtablana roşcată, impecabilă, în iarba din curte şi ascultanonsensurile debitate de fraţii săi la hotarul gardului. Aflaatunci cele mai inutile informaţii despre strada lui, desprecartierul lui, despre oraşul, lumea şi galaxia lui. Poveşti desprepăsări, un soi de fiinţe inferioare pe care fraţii săi le vânau,drame feline despre motani trădaţi şi gelozii, aventurinemaipomenite ale pisicilor ce se încumetau să exploreze lumea ceaştepta la marginea cartierului şi câte şi mai câte. Toatăhărmălaia asta despre lucruri lipsite de importanţă şi, după cumsuspecta Mitsuru, de foarte multe ori mincinoase îl făceau să caştecu grijă pentru mustăţile sale perfecte.

Şi totuşi... undeva în pavilionul urechilor sale pufoase răzbăteaun mic ecou al poveştilor despre lumea de dincolo de gard. Undevaîn pavilion se strângeau cuvintele-cheie, cuvintele care trezeausimţuri puse sub tăcere şi visuri cenzurate. Căscatul plictisit allui Mitsuru era un camuflaj pentru scurtele oftaturi venite dinconştientul său timid. Desigur nu se trăda cu nimic lumii din jur,primitivii aceia de fraţi nu aveau cum şi de ce să înţeleagăimpulsurile sale rafinate. Aşa că atunci când se sătura demiorlăiturile lor se ridica alene, îşi îndrepta coada stufoasă şimustăţile perfecte şi pornea în pas indiferent către confortulinert al casei.

Leneş, ca Mitsuru, s-a terminat şi vara. Mitsuru stătea mai mult lageamuri acum, tolănit pe câte un pervaz călduţ, şi se mira deculorile din curte. Ieşea ocazional şi, când nu-l vedea nimeni,dădea iama în câte o grămăjoară de frunze uscate. Îl amuza foşnetullor şi iureşul de culori pe care-l stârnea: verde, galben, roşu,arămiu. Îl bucura şi faptul că astfel izbutea o mică răutate şi îicomplica viaţa femeii de serviciu din casă. Dar cel mai greu i-afost să recunoască adevăratul motiv pentru care risca să-şimurdărească blana într-un mod atât de nedemn: îşi crea o micăaventură.

Când a început să bată vântul şi să cadă apa din nori, au încetatşi vizitele fraţilor. Au dispărut treptat şi frunzele colorate. Iarîntr-o zi a plecat Ciclopul. Curios, Mitsuru a făcut un efortsurprinzător pentru el şi a mers până în faţa cuştii, ocolindbălţile gri şi peticele de noroi în care-şi lăsaseră amprentastăpânii. În cuşca Ciclopului nu mai era nimic. Rămăseseră doarmirosul de blană umedă şi un os neterminat.

Au urmat zile şi nopţi triste pentru Mitsuru. Simţea căuniversul, aşa cum şi-l modelase, sărăcea şi se micşora constant,fără să-i ceară cineva aprobarea. Nici în somn nu scăpa de micilesale angoase. Visa curţi fără garduri, pline de frunze colorate şiCiclopi pe seama cărora se amuza superior. Dar cel mai des îi visape fraţii săi. Îşi imagina tot felul de străzi şi bulevarde pe careei alergau fără griji şi restricţii, aventuri incredibile, labe şimustăţi murdare care oftau cu mulţumire.

Într-o zi, pe la prânz, Mitsuru se trezi singur. Toţi cei ai caseierau plecaţi şi era înconjurat de o linişte de care se săturase.Trecu prin bucătărie, unde-l aştepta, ca de obicei, mâncarea. Nicinu se uită la ea, era sătul de acelaşi miros şi aceeaşi imagine afarfuriei sale. Vizită biroul şi aruncă o privire rece scaunuluimoale şi poros, se plimbă dezinteresat prin sufragerie şi se opridoar la pervazul dinspre stradă. Curtea era la fel de goală şi lafel de diferită de imaginile pe care le visa. De sub pervaz seridica domol căldura caloriferului şi îi cuprindea lăbuţele curate.Mitsuru stătea cu mustăţile lipite de geam, toropit de căldură şide tristeţea visurilor sale. Se uita cu jind la porumbelul rătăcitprin crengile pustii ale copacului şi încerca să găsească oexplicaţie pentru lipsa propriilor sale aripi. Şi-apoi intuimişcarea lui finală.

La primul fâlfâit de aripi, Mitsuru se dezlipi de căldura geamuluişi sări sprinten pe parchet. Când ajunse la uşă, porumbelul eraîncă deasupra curţii. Toţi muşchii neantrenaţi ai lui Mitsuru,toată agilitatea sa latentă izbucniră în urmărirea porumbelului. Caniciodată, poarta era uitată deschisă. Curtea nu mai avea garduri,exact ca-n visul său. Mitsuru sări cu neatenţie prin toate bălţilegri, uitând complet de blana lui impecabilă şi înţelegând, pentruprima oară în viaţa lui plată, ce înseamnă libertatea fraţilorsăi.

Dincolo de poarta casei îl aştepta un nou univers, universulgrămăjoarelor de frunze ce nu dispar niciodată.
Şi Mitsuru dispăru, cu un salt fericit, în curtea lui fărăgarduri.