Ziarul de Duminică

Misiuni speciale. Memoriile unui martor incomod – un maestru al spionajului sovietic/ de Pavel şi Anatoli Sudoplatov cu Jerrold L. şi Leona P. Schecter

Misiuni speciale. Memoriile unui martor incomod – un maestru al spionajului sovietic/ de Pavel şi Anatoli Sudoplatov cu Jerrold L. şi Leona P. Schecter

Autor: Ziarul de Duminica

07.02.2013, 23:41 1151

Cariera în spionaj a lui Pavel Anatolievici Sudoplatov a coincis aproape exact cu domnia de 30 de ani a lui Stalin în Uniunea Sovietică. Conform arhivelor KGB, Pavel Sudoplatov a condus misterioasa Administraţie pentru Misiuni Speciale. Acest departament s-a ocupat de răpiri, asasinate, sabotaje şi lupte de gherilă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; tot el a înfiinţat reţele ilegale în Statele Unite şi în Europa Occidentală şi, cel mai important, s-a ocupat de spionajul atomic în Statele Unite, Marea Britanie şi Canada. Sudoplatov a lucrat în KGB mai bine de 50 de ani, având la un moment dat sub comandă peste 20 000 de luptători de gherilă, cârtiţe şi spioni.

Dar implicarea lui într-unele dintre cele mai ticăloase activităţi sovietice - şi legăturile cu conducătorii care le-au ordonat - au făcut din Sudoplatov un martor nedorit, aşa că a fost arestat în 1953, după căderea lui Beria. În pofida torturii şi a detenţiei solitare, el a refuzat să "mărturisească", negând că ar fi comis orice fapte criminale. A petrecut 15 ani în închisoare, apoi a mai luptat încă două decenii ca să fie reabilitat.

Misiuni speciale este o carte de memorii uimitoare şi un document istoric unic, mărturia unui om care a ştiut şi a făcut prea mult pentru imperiul sovietic.

Pavel Sudoplatov a fost eliberat din închisoare în 1968, iar în 1992, după ani întregi de apeluri orchestrate de fiul său Anatoli, a fost exonerat şi reabilitat. Anatoli Sudoplatov este profesor de economie la Universitatea din Moscova. Jerrold L. Schecter a fost şeful biroului din Moscova al revistei Time, colaborator al biroului de presă de la Casa Albă şi purtător de cuvânt al Consiliului Naţional de Securitate. El a tradus şi editat Khrushchev Remembers (Hruşciov: Memorii), vol. III, iar împreună cu Leona P. Schecter a scris An American Family in Moscow(O familie americană la Moscova) şi Back in the USSR (Întoarcerea în URSS).


Cuvânt înainte

Aceasta este cea mai senzaţională, cea mai şocantă şi, în multe privinţe, cea mai plină de informaţii autobiografie care a apărut vreodată din interiorul regimului (comunist). Este, poate, cea mai importantă contribuţie personală la bagajul nostru de informaţii, după Discursul secret al lui Hruşciov.

Nu este întru totul adevărat că numele lui Pavel Sudoplatov ar fi puţin cunoscut, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe istorici. Rolul lui de organizator al asasinării lui Troţki fusese stabilit de multă vreme, în linii generale. Lipseau, însă, informaţiile complete chiar şi despre această operaţiune, iar restul carierei lui era destul de obscur. Acum un an sau doi, presa de la Moscova a publicat unele dintre scrisorile lui din închisoare, detaliind circumstanţele infracţiunilor, minore prin comparaţie, pentru care a fost condamnat, de fapt, după moartea lui Stalin şi pledând pentru amnistie. La vremea respectivă a fost publicată şi o listă până atunci secretă a ordinelor şi a medaliilor oferite celor care, la fel ca Sudoplatov, îndepliniseră o "misiune specială" nespecificată - asasinarea lui Troţki. Şi au apărut şi câteva relatări despre rolul lui în organizarea operaţiunilor în teritoriul ocupat de germani, în timpul războiului.

Ulterior, generalul Dmitri Volkogonov l-a vizitat pe Sudoplatov cu intenţia de a aranja un interviu amplu. Sudoplatov a refuzat, iar Volkogonov a publicat o relatare nu foarte plină de informaţii asupra întrevederii, în care a oferit doar iniţiala "S" pentru identificare. (Aceasta a fost urmată de o tentativă mai temerară, dar la fel de lipsită de succes, făcută de un ziar italian.) Deşi până în acest moment nu apăruse nimic sigur, Volkogonov i-a sugerat lui Sudoplatov, la plecare, să-şi scrie memoriile.

La momentul respectiv, părea puţin probabil ca sugestia să aibă şi o finalitate. Şi nici n-ar fi avut, fără tenacitatea şi eforturile susţinute depuse de Jerrold şi Leona

Schecter, cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că au fost oamenii potriviţi la momentul potrivit, dând dovadă de înţelegerea potrivită.

Activităţile lui Sudoplatov au fost, desigur, în cea mai mare parte, cele ale unui agent criminal aflat în slujba unui regim criminal. Justificarea lui originală este extrasă, de fapt, din esenţa eticii comuniste - din tezele lui Lenin, unde spune că "moralitatea noastră este subordonată complet intereselor luptei de clasă a proletariatului" şi că "tot ceea ce se face pentrucauza proletariatului este just". Aceasta a fost considerată, de la bun început, ca justificând "tot" ceea ce s-a făcut în interesul Partidului Comunist.

Sudoplatov a ajuns să înţeleagă că toate acestea, şi, în special, tratarea din principiu ca duşmani a tuturor celor care nu sunt comunişti, sunt false şi distructive - cu toate că şi după eliberarea lui din închisoare i-a fost greu să digere opiniile vechilor lui tovarăşi din vremea terorii, ca remarcabilul Leonid Eitingon, care ajunseseră la concluzia că tot sistemul era putred. Nu cred că este necesar ca, în această prefaţă, să dau glas unei condamnări unilaterale a acţiunilor pe care le evocă Sudoplatov. Faptele vorbesc de la sine. În zilele noastre, nu mai sunt mulţi cei care să nu le fi înţeles şi care să nu le condamne, la fel ca pe întregul sistem stalinist din care au făcut parte. Cu siguranţă că astăzi este mai important să învăţăm din lecţiile istoriei, să descoperim cât de mult posibil despre circumstanţele în care s-au petrecut evenimentele. În acest context, Sudoplatov este de mare ajutor, pentru că nu a permis scuzelor ocazionale sau expresiilor de revoltă să distorsioneze realitatea. Poate că numai un temperament ca al său ne-ar putea oferi o relatare atât de clară a acţiunilor criminale, deseori dezgustătoare şi absurde, ale guvernului pe care l-a servit.

Gama activităţilor lui Sudoplatov, deşi în concordanţă cu poziţia lui de după 1938, de ofiţer NKVD (mai târziu MGB) însărcinat cu operaţiuni speciale şi spionaj, este remarcabilă. A condus şi a organizat asasinarea lui Troţki, reţelele de spionaj atomic din America, iar aceasta este doar o parte a succeselor sale. Cariera lui de mai puţin de 20 de ani în această funcţie, încheiată cu aruncarea în închisoare înainte să împlinească vârsta de 50 de ani, a cuprins operaţiuni în spatele frontului german, în timpul războiului, acţiuni împotriva partizanilor naţionalişti ucraineni care se luptau şi cu naziştii şi (până în 1950) şi cu comuniştii, reţeaua de spionaj Orchestra Roşie din Berlin, o serie de asasinate în URSS, campania antisemită din interiorul poliţiei secrete, căderea şi procesul lui Beria şi multe altele. În plus, el ne aduce informaţii noi, directe sau din surse secundare de încredere, despre alte acţiuni-cheie din acea perioadă - Cazul Leningrad, căderea lui Abakumov, campania antisemită, în general - nu doar Afacerea Crimeea şi Complotul Medicilor, dar şi, de exemplu, uciderea marelui actor şi producător evreu Solomon Mikhoels (prima relatare completă pe care o avem la dispoziţie). Sudoplatov a intrat, totodată, în contact direct cu cea mai mare parte a conducerii staliniste. A avut o întâlnire cu Ejov, aflat atunci în pragul prăbuşirii. A lucrat mult cu Beria. L-a văzut şi pe Stalin de câteva ori şi a primit de la el instrucţiuni pentru asasinarea lui Konovaleţ şi a lui Troţki, iar, mai târziu, un plan pentru uciderea lui Tito. A cunoscut şi alte personaje aflate în poziţii înalte, inclusiv pe Hruşciov şi pe Molotov.

Capitolul despre asasinarea lui Troţki este de departe cea mai completă relatare publicată până acum, oferind inclusiv motivele pentru care a eşuat prima tentativă şi explicând de ce a trebuit ucis Harte, bodyguardul american al lui Troţki. Mulţi cititori vor considera că partea despre spionajul atomic este cea mai surprinzătoare şi mai plină de informaţiiFolosind, în primul rând, reţeaua creată ca suport pentru operaţiunea Troţki, oamenii lui s-au infiltrat în laboratoarele de la Berkeley, iar, mai târziu, chiar în cele de la Los Alamos, mai importante. Sunt descrise în detaliu activităţile fizicienilor care şi-au pus atunci, cu sau fără voia lor, secretele la dispoziţia lui Stalin: mulţi cititori vor fi cu siguranţă şocaţi, dar vor şi înţelege (singurul personaj care iese cu fruntea sus din această poveste este îndelung blamatul Edward Teller).

Sudoplatov nu a avut legătură cu operaţiunile spionajului militar, GRU. Referitor la acţiunile derulate de GRU în Statele Unite, în anii 1930, el relatează însă o conversaţie cu un coleg mai în vârstă din organizaţia respectivă, ale cărui informaţii despre filiera Hiss sunt foarte interesante. Relatarea propriei arestări, a interogatoriilor şi a detenţiei, scrisă, desigur, din punctul său de vedere, este o mărturie remarcabilă a continuităţii legalismului meschin şi a denaturărilor politice care au însoţit primele încercări de destalinizare.

Cu toate că situaţia nu era la fel de rea ca epoca lui Stalin însuşi, este destul să citeşti cum Sudoplatov era oprit ori de câte ori menţiona rolul vreunuia dintre conducătorii din epoca poststalinistă (şi post-Beria) în crimele de care era acuzat, în special când era vorba de Hruşciov; şi cum, atunci când Molotov şi Malenkov au căzut de la putere, anchetatorii, care până atunci suprimaseră orice referire la ei, au început să-i implice în dosar. Sudoplatov ne furnizează, totodată, aproape în trecere, o perspectivă foarte utilă asupra naturii societăţii sovietice. Ne spune, de exemplu, de parcă ar fi perfect normal, că printre recompensele oferite agenţilor secreţi din miliţie pentru munca depusă figura şi dreptul copiilor acestora la învăţământ superior, fără examen de admitere. Şi nu este vorba de trafic de influenţă sau de mită, cum se întâmplă şi în alte societăţi şi cum se întâmpla, cu siguranţă, la nivelurile inferioare ale societăţii sovietice. Nu, aici este vorba de o recompensă oficială guvernamentală (fără să fie, totuşi, publică). Asemenea atitudini justifică deplin conceptul cercetătorului francez Emmanuel Todd, potrivit căruia Uniunea Sovietică trebuie privită ca o societate feudală, în care apare o Nouă Castă, mai degrabă decât o Nouă Clasă - o priviligentsia ale cărei beneficii, chiar şi cele (precar) ereditare, derivă nu din statutul ei economic, ci din poziţia în ierarhie. Intr-adevăr, aşa cum scriitorul Konstantin Leontiev profeţea cu un secol în urmă, pentru Rusia "socialismul este feudalismul viitorului".

Există de ceva vreme, în anumite cercuri academice cu gândire mai schematică, o tendinţă de a respinge amintirile personale ca fiind aproape prin definiţie inferioare "documentelor". Când această concepţie a fost aplicată pentru prima dată în cazul Uniunii Sovietice, în anii 1930, şi apoi din nou la jumătatea anilor 1980, documentele oficiale sovietice nu prezentau deloc încredere, pe când măcar unele dintre amintirile personale erau adevărate, sau conţineau adevăruri. Dintre studiile istorice privind URSS şi-au păstrat, aşadar, valoarea doar cele bazate în mare măsură pe memoriile defectorilor sau ale altora - şi care au fost, aproape fără excepţie, validate după 1989, odată cu desecretizarea masivă a documentelor sovietice.

Acum există o inflaţie de astfel de documente. Dar nu trebuie să uităm, în primul rând, că până şi cele mai secrete documente din epoca lui Stalin conţin deseori falsificări grosolane; în al doilea rând, că lucrurile aparţinând celei mai înalte categorii de secrete - "doar prin viu grai" - nu sunt evident surprinse în documente; în al treilea rând, că lipsesc documente esenţiale - aşa cum remarcă Sudoplatov, inclusiv unele despre care ştia că au existat. Amintirile personale trebuie abordate cu reţinere, desigur, dar la fel trebuie privite şi documentele. În ambele cazuri este vorba despre simple dovezi istorice şi nici una nu este perfectă sau completă. Acest avertisment odată enunţat, mărturiile oamenilor sunt, de fapt, la fel de importante, dacă nu mai importante, decât cele mai multe documente - fie cumulativ, când este vorba de experienţe comune, fie singular, în cazul oficialilor înalţi sau a celor ocupând funcţii-cheie. Cu tot valul de documente ce apare acum din Rusia, mărturia lui Sudoplatov este foarte valoroasă în subiecte de importanţă

majoră, dar (cel puţin până acum) nedocumentate. Ar trebui adăugat că, ajutat fiind de contactele lui din serviciile de securitate, Sudoplatov a avut acces la documente. De fapt, în acele arhive uriaşe, în care te poţi rătăci deseori, cunoştinţele lui speciale i-au permis să dea de urma unor materiale pe care nimeni altcineva nu mai reuşise să le localizeze. Este în natura autobiografiilor, oricât de fidele adevărului ar fi ele, la modul general, să prezinte mai multe niveluri ale dovezilor. În primul rând, este vorba de experienţa directă a scriitorului; în al doilea rând, de informaţii provenite de la surse directe şi confirmate reciproc, care-i sunt apropiate (ca în cazul perioadei îndelungate în care Sudoplatov a fost închis cu cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Beria, inclusiv secretarul acestuia, Ludvigov); în al treilea rând, de materialul indirect, din zone aflate dincolo de percepţia sa reală sau a informatorilor lui imediaţi; în al patrulea rând, de un complex de amintiri, zvonuri şi speculaţii, mai mult sau mai puţin de încredere. Ca să punem cartea lui Sudoplatov în perspectiva corectă, trebuie să ne dăm seama de limitele experienţei sale. În primul rând, până în 1938, el a fost un personaj minor în NKVD, cu acces limitat şi fără contacte confidenţiale în eşaloanele superioare sau în lumea politică. În calitate de agent aflat intr-un post inferior, a fost trimis cu misiunea de a infiltra organizaţiile de naţionalişti ucraineni din străinătate. Succesul i-a atras complimentele lui Stalin şi însărcinarea de a-l asasina pe liderul emigraţiei ucrainene, Konovaleţ. La revenirea la Moscova, în 1938, pentru a primi în continuare felicitări, a găsit vechiul NKVD puternic epurat şi pe supravieţuitori deloc comunicativi - Departamentul Externe, în cadrul căruia a activat el însuşi, suferise o epurare aproapetotală a gradelor medii şi superioare. Aşadar, Sudoplatov nu a fost niciodată aproape de secretele perioadei Iagoda-Ejov.

La începutul anului 1939, în mijlocul dizgraţiei şi al execuţiilor care i-au afectat aproape toţi colegii de grad superior şi chiar de grad inferior, Sudoplatov a fost el însuşi pe punctul să fie arestat şi, vreme de câteva luni, a fost ţinut pe linie moartă de înlocuitorii celor înlăturaţi. Apoi, ca adjunct al şefului Departamentului Externe, a fost chemat la Stalin şi i s-a încredinţat misiunea Troţki. De-a lungul următorilor 15 ani, a fost implicat în multe, dar nu chiar toate, dintre acţiunile cele mai secrete ale lui Stalin (şi avea să afle şi mai multe despre acestea mai târziu). Există, aşadar, două zone în care nu deţine informaţii complete: în perioada de dinainte de 1939 şi, în mai mică măsură, în ceea ce priveşte anumite planuri secrete de mai târziu. Lipsa unor contacte sensibile sau a comunicării în prima perioadă reiese din modul în care priveşte uciderea lui Kirov. El acceptă unul dintre zvonurile care circulau despre motivaţia asasinului (şi anume că a fost o crimă pasională), tratând aşadar evenimentul ca pe o problemă personală. Dar a fost întotdeauna clar că ucigaşul a acţionat pe cont propriu. Problema care se pune este dacă, şi în ce măsură, Stalin şi ceilalţi se implicaseră ca să-i faciliteze comiterea faptei. Este foarte probabil ca lucrurile să fi stat astfel - iar absenţa "documentelor", la fel ca în cazul legăturii lui Hitler cu Holocaustul, nu înseamnă nimic atunci când este vorba de o acţiune de genul "doar prin viu grai". Chiar dacă Sudoplatov scrie că motivaţia geloziei a fost ascunsă pentru că toată lumea voia să protejeze reputaţia lui Kirov, această pistă este deja invalidată de câţiva ani.

Din cauza informaţiilor incomplete şi a deducţiilor greşite din timpul experienţelor sale personale, el nu a ştiut, de exemplu, de protocoalele secrete ale Pactului dintre nazişti şi sovietici, şi putem cita aici şi afirmaţia lui că, în 1953, nu ar fi existat planuri de deportare a evreilor. Sudoplatov se bazează pe aparenta inexistenţă a unor planuri de transport necesareunei asemenea operaţiuni. Dar scrisoarea către Stalin, semnată, sub mari presiuni, de evrei de frunte care cereau ca poporul lor să fie deportat, este o certitudine, aşa că singura concluzie care poate fi trasă fără dubii este că nu a fost dat şi ordinul operaţional.

Asemenea elemente trebuie evidenţiate. Dar se va vedea că ele au prea puţină importanţă în comparaţie cu cantitatea de informaţii incontestabile pe care ni le oferă Sudoplatov. Este un noroc faptul că s-a răzgândit în privinţa refuzului de a vorbi despre cariera lui: rezultatul este un document unic. El apare, de fapt, ca fiind una dintre cele mai valoroase surse posibile privind chestiunile importante ale întregii perioade a stalinismului radical.


Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză: Corina Hădăreanu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO