Pe langa pasiunea pentru literatura, care se vadeste limpede in acest fragment de memorii intitulat "La mormantul Irinei", nuvela fantastica in cel mai bun sens al cuvantului, cea de-a doua pasiune a profesorului Mihail Gusita a fost arheologia. Solicitat de arheologul Alexandru Barcacila, director al Muzeului Regiunii Portile de Fier, a participat la campaniile de sapaturi de la castrul Drobeta si cetatea Severinului, cercetand, supraveghind si colectand vestigii arheologice care astazi se gasesc la muzeul sus-pomenit. (Rada Davidescu)
Fixai iar un crampei de drum si iar imi inchisei ochii si-mi astupai urechile, luand-o la goana, ca sa sfarsesc odata drumul asta, care mi se parea acum ca e lung cat lumea, ca nu se mai ispraveste niciodata. Si iar mai facui vreo suta de pasi si iar ma oprii si privii spaimantat in urma-mi sa-l vad pe "urmaritorul" meu, pe care-l simteam bine ca nu-i mai departe decat la doi pasi... Sa-l vad, sa-l iau de gat, sa-l sfasii, sa-l sfaram, sa ispravesc odata cu el. Dar nu vazui nimic si avusei impresia ca odata cu mine se-ntoarce si el si, oricum m-oi intoarce, el ramane mereu la spatele meu. Cu sfortari nebanuite cu putinta si de nearatat in cuvinte, repetai crampeiele de fuga cu ochii inchisi pana ajunsei la pod.
Aci, stramtul drum al potecii pe care trebuia sa apuc, prapastia care se lasa la o palma de pasii mei si urletul apei jos, in fundul ei, ma ingrozira. Incercai, in pustietatea noptii, sa dau un chiot, ca prin rasunetul lui peste vai si paduri sa-mi strang un dram de curaj, dar glasul nu m-ajuta. Era tocmai ca-n vis, cand vrei sa strigi si graiul iti este stins. Orice fortare fu zadarnica. Leoarca de sudori reci, picioarele tremurande luara mai mult in nestire drumul stramtei poteci de la pod inainte. Cu ochii inchisi, cu mainile pipaind mereu peretele stancos dinspre partea opusa prapastiei, ca nu cumva sa lunec si sa ma pravalesc jos, unde urlau apele, urcam clantanindu-mi dintii infrigurat. Nu mi-am amintit niciodata precis cum am facut acest drum al potecii suitoare pana sus, pe tapsanul cimitirului. Ajuns insa acolo, imi amintesc c-am zarit poarta. Era intredeschisa, caci, fiind cam darapanata, se inchidea greu.
Cu un mers automat, in miscari disparate si clatinate, ca ale unui damblagiu de tabes dorsalia, trecui de clopotnita de lemn si ma indreptai spre mormantul pe care-l stiam si care se cunostea si prin pamantul gramadit de curand deasupra-i. Norii alunecau fugarindu-se in jurul lunii aproape pline si umbrele lor destramate de razele ei de lumina proiectau forme de ciudate fantasme, pe care mintea-mi buimaca le asemuia cu uriasii din Harap-Alb. Crucile, sneamenele si sulitele de brad ale mormintelor, impreuna cu urletul apelor din fundul prapastiei si perindarea jucatoare a umbrelor lunare alcatuiau un tablou feeric, sinistru, sublim si macabru...
Ma simteam rece. De un rece metalic; si ma simteam gol de maruntaiele trupului. Un gol launtric, insotit de un inexorabil imperativ de a-l umple cu ceva nedefinit, ca sa pot respira.
Rasuflarea imi era sugrumata de acest gol ce-mi impingea un nod in gat, imi inclesta maxilarele si-mi usca gura.
Auzeam un tarait monoton si sacadat de greieri care repeta mereu: Iri-iri-iri-naa!... Nu stiu cum va fi fost in real acest tarait; urechile mele insa asa-l auzeau... Cu pasi rari si grei am ajuns langa crucea Irinei. Am dat sa scot palaria, ca sa scot spilca, dar n-am izbutit, parc-ar fi fost batuta-n cuie... si deodata infrigurarea incepu sa-mi dispara. In locu-i, o caldura molesitoare peste putinta a-i rezista incepu a ma invalui incet-incet.
Ochii ma-nghimpau ca si cu ace, urechile simteam ca-mi ard si picioarele cuprinse de moleseala ma lasara incet, fara vrere, jos, peste tarana mormantului. De aci inainte n-am mai stiut nimic, un somn letargic m-a cuprins.
Asa m-au gasit in zori baietii, Varzob, cel cu prinsoarea, si inca doi. Vazand ca intoarcerea mea la "furca", dupa vorba avuta, nu s-arata, au plecat pe urma-mi sa vada ce s-a intamplat. M-am desteptat si, intrebat de ce nu m-am intors, le-am raspuns c-am stat asa sa ma odihnesc putin si, obosit, am adormit fara sa vreau.
- Da' ce arati la fata asa ca varul?
- Oi fi racit, c-am adormit asa de care-o fi.
Varzob mi-a dat banii, iar rachiul ne-am inteles sa-l dea, ca din partea mea, la hora, la Santa-Marie.
Toata ziua urmatoare m-am tarat nauc sa trebaluiesc cele ce-mi dasera in grija ai casei, care erau dusi la munca. Si niciodata nu mi s-a parut satul atat de pustiu. Adevarat ca si vecinii din jur erau dusi fiecare pe unde-si aveau locurile de munca, iar casele, ca de obicei, ramaneau in sama canilor sau a vreunei batrane; dar asa era totdeauna vara si nu-mi paruse pan-aci ca peste tot urla a pustiu si nu-mi turnase in inima atata urat, ca-mi venea sa plang. (...)
Odata cu amurgul serii se lasa si in mine un adanc amurg de urat. Incercai sa iau cu mine in odaie unul dintre cani. Nefiind insa obisnuit, incepu sa schelalaie, sa latre si sa sara cu labele pe usa, incat fusei nevoit sa-i dau drumul.
Dormeam in odaia dintai de sus, din capul scarii. Aprinsei lampa si incercai, ca de obicei, sa citesc ceva. Imi fu peste putinta sa fiu atent. Reciteam de doua - trei ori aceeasi pagina, impunandu-mi la fiecare recitire sa fiu atent si sa retin cele citite. Zadarnic! O neliniste, o teama de ceva necunoscut, o inima rea, o presimtire sinistra...
Stinsei lampa si incercai sa adorm. Ma zvarcolii peste doua ore fara sa pot inchide ochii. Eram atent la cel mai mic zgomot. O atentie incordata din toate fibrele fiintei mele, ca s-aud ceva, ce parea ca s-ar auzi in fiecare clipa, ca sa nu s-auda totusi nimic. Nici canii jos, in batatura, nu dadeau nici un latrat, semn ca nici ei nu auzeau nimic. Reaprinsei lampa si incercai s-adorm cu ea aprinsa. Zadarnic! O stinsei din nou si pusei chibriturile alaturi, langa capatai, la indemana. Inchisei ochii cu o miscare inciudata si plina de amaraciune, dar ochii launtrici nu se supuneau. Trecu asa un lung rastimp in zvarcoliri, intrebandu-ma mereu de o mai fi mult pana la ziua. Mi se parea un veac. Nici o noapte n-a fost pentru mine mai lunga pe lume decat noaptea aceea; si niciodata n-am avut incredintarea ca cel mai mare bun pe lume e ziua. Si de ce toate astea? Doar de atatea ori am dormit singur si nimic nu m-a torturat. Nu puteam sa gasesc alta pricina decat ducerea la cimitir noaptea trecuta.
Istovit de acea incordare chinuitoare, fara sa-mi dau seama cum si cand, am adormit. Somnul insa n-a putut dura prea mult. Cand m-am trezit, am simtit ca patura cu care m-acopeream cam alunecase pe marginea patului in jos. Am intins mana si am tras-o in sus, dar imediat cineva cu o smucitura a tras-o indarat. Mi-am zis ca mi s-a parut si, apucand-o ceva mai din jos, am tras-o din nou. Aceeasi smucitura a tras-o fulgerator inapoi. Atunci am intins mana, cautand cutia cu chibrituri langa capatai, unde o pusesem, dar n-am gasit-o. Cu puteri bine zis de peste omenesc, adunate de incordarea mintilor la gandul ca ce ar putea fi "decat pareri", am intins a treia oara mana cu o desperata hotarare, sa-mi trag din nou patura.
Am simtit atunci c-am atins o mana moale si rece. Un strigat de groaza, mai mult racnet, a izbucnit din toate puterile mele. Cine esti? Ce cauti? De ce ma chinuiesti? Pleaca d-aci!...
Dar imediat patura a fost smulsa cu totul de pe mine si aruncata in mijlocul odaii si o suflare ca o boare rece am simtit pe fata. Totodata am auzit si canii latrand in batatura. Poate zadariti de strigatul meu?
Si n-am mai stiut nimic. Am cazut in acelasi somn de letargica nesimtire ca si noaptea trecuta la cimitir... Tarziu, la ziua, unul dintre baieti, venind pe la mine si batand repetat si tare in usa, abia m-a desteptat si i-am descuiat; si vazandu-ma asa desfigurat, cu ochii umflati, ma intreba ce am.
- Nu mi-e bine! Mi se pare c-am racit cand am adormit in cimitir.
- Daca te pui sa faci prinsori de astea!
Cand m-am desteptat, patura era in mijlocul odaii, iar cutia de chibrituri exact in varful sticlei de lampa. Cine o pusese acolo? M-am cutremurat vazand-o, dar n-am spus nimic prietenului. Ziua aceea am stat mai tot timpul impreuna la Toaia Neguroasa, la scaldat. Simteam ca apa rece si statul la soare imi fac bine. Ma gandeam insa mereu ce voi face in noaptea ce vine. Sa rog pe vreunul din baieti sa doarma cu mine? Dar daca s-ar intampla iara de-alde astea, n-ar umple a doua zi satul de lucruri de pomina?
Si pe cand ma tot gandeam ce sa fac, iata ca pe la chinghie veni acasa mos Mihut cu o povara de fan. Il intrebai daca ramane peste noapte acasa ori se-ntoarce iar la cositura. Ma bucurai mult cand spuse ca ramane. Nu-i spusei nimic din cele ce mi se intamplasera. Dupa cina, dansul s-a culcat ca de obicei afara, in patul din fundul prispei, eu tot in aceeasi odaie. L-as fi rugat sa doarma cu mine, stiam insa ca rugamintea mi-ar fi zadarnica, deoarece vara mai toti satenii dorm afara, zicand ca, daca se culca-n casa, a doua zi se simt molesiti si n-au puteri de munca. Eram multumit ca-l stiam la cativa pasi de mine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
