Dupa terminarea Primului Razboi Mondial, regasind cativa prieteni ce supravietuisera conflagratiei, M. Gusita se hotaraste sa scoata cu acestia revista Datina. Aparuta mai intai in 1920 si apoi inca 9 ani incepand cu 1924, frumos ilustrata cu schite si desene inspirate din realitatea romaneasca, publicatia si-a castigat aprecierea multor personalitati. N. Iorga, O. Goga sau M. Dragomirescu au remarcat realizarile gruparii de la Datina, printre ai carei colaboratori se numarau Aron Cotrus, Cezar Petrescu, Alexandru Iacobescu, Ion Pillat, Eugen Constant, I. Biberi, Gh. Bogdan-Duica, C.S. Fagetel s.a. Cel putin in episodul de fata, talentul literar al lui M. Gusita depaseste orice asteptare. (Rada Davidescu)
La mormantul Irinei (I)
Intr-una din seri, ne duseram noi la furca la Simion Bobaru. Erau adunate cateva fete cu mamele lor si se stransesera cu-ncetul si cativa baieti. Se torcea canepa. Dupa glume, cantece din fluier, din frunza ori din gura, baietii adusera vorba de care dintre ei ar fi mai curajos. Fiecare se lauda cu cate ceva. Mai la urma, Radu al lui Varzob, un baietan chipes, cu fata smeada si ochi negri, care scurta la varsta de ostire, zise:
- Care din voi, in asta noapte, la miezul ei, poate sa se duca singur la cimitir si sa puna un semn pe mormantul Irinei, il vom socoti cel mai curajos dintre noi. Eu pun la mijloc o rubla si o vadra de rachiu. Cine primeste prinsoarea si o pierde da indoit. Toti flacaii tacura. Femeile si fetele imcepura sa jeleasca pe Irina. O intamplare nenorocita avusese loc cu cateva saptamani mai inainte. Irina lui Dumitrascu, cea mai frumoasa si cuminte fata din sat, plecase impreuna cu o prietena si vecina a ei pe Vale, dincolo de Cheie, in dosul Pietrei Closanilor, sa duca de mancare parintilor, la un loc de munca al lor.
Pe Cheie, cum i se zice coridorului ingust prin care in pintenul muntelui Piatra Closanilor abia se strecoara albia Motrului intre doua steiuri de stanca inalte, ca in sus nu vezi decat cerul, o piatra colturoasa, cam de marimea unui om, desprinzandu-se de sus de pe stanca, a cazut drept in capul Irinei, care mergea alaturi de prietena ei. Lovitura a fost mortala si tot satul a plans moartea Irinei. Dar lumea, in nedumerirea ca de ce piatra n-a lovit pe prietena ei, fiindca ea mergea alaturi de peretele stancos, vedea faptul in miraculos; desi de altfel - lucru foarte firesc, deoarece piatra, in drumul ei de la acea inaltime, se lapada, in cadere, mai departe de punctul de pornire si tocmai de aceea fata de langa peretele stancos a fost ferita de lovire.
Dupa o oarecare asteptare, pentru a lasa vreme altor baieti mai mari decat mine sa primeasca prinsoarea lui Varzob, nu stiu ce m-a indemnat sa strig:
- Eu ma duc!... Poate sa fi fost gandul banilor, din care si faceam socoteala ce carti mi-as fi putut cumpara din cele vazute in geamul librariilor, ca rachiul stiam ca tot ei il vor bea, fiindca eu nu ma indemnam dupa asa ceva. Poate insa si aceea de a ma arata cel mai de curaj din toti, desi trupeste eram cel mai pirpiriu. Poate sa fi fost si una si alta, destul c-am primit prinsoarea.
Careva din baieti imi zise:
- Nu-i bine sa te duci noaptea in cimitir, dar eu, care dadusem cu nasul prin putintica chimie, invatand ca oasele au fosfor, ca fosforul lumineaza in intuneric ca si unele putregaie si ca deci luminile, care se spune ca apar noaptea in cimitire, nu sunt altceva decat emanatiuni fosforescente ale cadavrelor in descompunere, le raspunsei ca mortii, odata morti, nu pot fi nimic altceva decat o tarana in devenire si le adaugai ce spune "la carte" despre luminile din cimitire. Un altul insa ma intreba:
- Bine, cu luminile asa o fi, dar stafiile, moroii, pricolicii de care vorbeste lumea de cand lumea, alea ce sunt?
- Pai, ce sa fie decat povesti nascocite de inchipuirea fricosilor, raspunsei, dar un altul:
- Vasazica atunci si ce se spune la biserica despre lumea ailalta cu rasplatirea faptelor bune ori rele pe care le face omu' aici pe pamant tot povesti sa fie?
- Si pomenile pe care le face lumea pentru morti sunt tot de-a surda? implini cu tarie si convingere un altul.
Dar intrebarile nu ma incurcara si le raspunsei fara multa gandire:
- Dar animalele nu au si ele viata ca si omul? De ce nu se aude sa se faca si ele stafii? Ar trebui sa treaca si ele pe lumea ailalta; si iadul atunci ar trebui sa fie plin de lupi, care mananca pe cel mai nevinovat animal, oaia; si raiul ar trebui sa fie plin de oi, ca ce rau face oaia?
- Bine, implini acum Varzob, da' vezi, animalele n-au suflet, nu-s totuna cu omu'.
- Asa credem noi - raspunsei eu - dar deocamdata nu prea stim cam ce este sufletu' asta. Stiinta carturareasca nu-l prea ia in sama in intelesul pe care i-l da lumea.
- Nu stiu ce-o fi spunand stiinta aia, ca la mai multa carte peste scoala din sat n-am umblat; da' eu cred ca sufletu-i tot si trupu-i numai o lada in care-i inchis sufletu' aici pe pamant. Ca ma uit eu cum oamenii la trup si-nfatisare sunt cam tot de-un sabas, da? pe dinlauntru nu sunt doi la fel. (...) Si fiindca timpul scurta catre miezul noptii si mai ales ca la aceasta intampinare nu prea gaseam raspuns, gasii ca venise ceasul in care trebuia sa plec spre cimitir, lasand vorba incurcata, chipurile cam cu fata curata.
Cand ma sculai sa plec, Varzob scoase din buzunarul din dos al minteanului un peschiri mic si inflorat, in care era invaluita o frumoasa spilca pe care mi-o dete, zicandu-mi:
- Iaca spilca asta, am smuls-o eu la hora din coadele parului Irinei. S-o pui pe mormant langa cruce. Asta-i semnul. Noi, baietii, te-asteptam tot aici la foc; si dupa ce s-o sparge "furca" si-or pleca fetele, om merge in crapat de zi la mormant, sa vedem spilca.
Am luat spilca si am pus-o sub palarie, in cap. Aveam o palarie tare, de paie, cum se purta pe atunci, o hainuta de dril, niste pantalonasi pana din jos de genunchi si descult. C-asa umblam toata vara. (...)
Era o noapte cu luna si nori rari, fugitivi, cu umbre si lumini argintii si cu neguri, cand luna era acoperita de nori mai grei. Parasii "furca" in admiratia baietilor si mai ales a fetelor. Iesii in sosea si intinsei drumul. Un simtamant ciudat ma cuprinse. Parca se varsau in mine puteri noi. Parca cresteam in volum, dar aveam senzatia ca as pierde din ce in ce din greutatea corpului; parca deveneam din ce in ce mai usor. Parc-as fi mers intr-un fel de semizbor, ca-n vis. Picioarele numai in minte-mi atingeau pamantul. Nu alergam. Era un mers de pas grabit. Trecui de cele trei palcuri de case ce mai erau pana la iesirea din sat. Cate o luminita si cate un latrat de cane somnoros imi dadeau curaj.
Odata cu sfarsitul celor din urma case, o schimbare incerca toata fiinta mea. Mersei vreo patru-cinci sute de pasi in acelasi ritm si ma oprii. Privii in urma-mi, fiindca mi se parea ca cineva imi ingana mersul. Auzeam propriii-mi pasi dublati. Parca cineva imi calca exact in acelasi ritm in urma-mi. Nu vazui nimic. Pe stanga, fosneau de adieri usoare de vant tufisurile si paduricea de pe dealul Magurii. Pe dreapta, dupa botul rapos al Dridului, se intindea dealul polejnic al Gamestilor, cu livezi de pomi si iviri de steiuri de piatra. Inainte-mi, soseaua albita de praf si de luna, alaturi de albia pietroasa si uscata a Motrului. Mergeam, dar simteam ca din ce in ce ma parasea curajul. Imi adunai judecata si incercai s-o pun, pe cat imi sta in putinta, stapana pe simtiri. Ce ar putea fi? Nimic in afara de ceea ce este, se stie si se vede... Drumul pana la pod, la scaldatoarea noastra, il facusem de atatea ori, asa ca-mi era destul de cunoscut in toate amanuntele lui.
Cand prinsei luna intr-o raritura de nori, fixai o buna bucata de sosea, inchisei ochii, imi astupai urechile cu degetele, ca sa nu mai aud pasii ce-mi pareau ca ma urmaresc si o luai in fuga, ca sa scurtez cat mai mult din drumul asta ce-mi devenea din ce in ce mai chinuitor. Totusi pasii din urma mea nu ma slabeau. Astupatul urechilor nu-mi slujea la nimic. Auzeam bine, distinct, zdupaitul acelor pasi exact in ritmul calcarilor mele. Ma oprii iarasi. Trupul imi devenea acum din ce in ce mai greu. O greutate ce simteam ca-mi impiedica miscarea mainilor si picioarelor. Sudori reci simteam de-a lungul spinarii si pe fata. Un tremur de infiorare ma trecea din crestet pana-n picioare. Parul il simteam ca devenea din ce in ce mai zburlit, mai tepos, ca de ace si aveam impresia ca, daca cineva ar fi dat sa-mi scoata palaria, ar fi scos-o cu par cu tot. Imi trecu o clipa gandul sa renunt si sa ma intorc. Dar atunci cum ramane cu spusele mele? Nu! Nu se poate sa raman de rusine! Nu poate fi nimic. Nu exista moroi si stafii; mortii sunt morti si nimic alta...
Bine! stiu! Asa e! Dar atunci de ce mi-e teama? Cine toarna otrava peste ceea ce stiu si ce cred? De unde aceasta infiorare pe care o simt cum imi umbla in trup si-mi intra in oase? (...)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
