Ziarul de Duminică

Mihail Gusita (I): Era... sa nu mai fiu

Mihail Gusita (I): Era... sa nu mai fiu
08.08.2008, 15:59 79

Mihail Gusita s-a nascut la 16 martie 1890, in Closanii Mehedintilor, acolo unde Tudor Vladimirescu fusese vataf de plai. Dupa terminarea studiilor la Liceul Traian din Turnu-Severin, a urmat cursul de drept, filosofie si dramaturgie. A functionat in invatamantul secundar, ca profesor de limba romana si stiintele naturii, 12 ani. Despre personalitatea sa, mai multe in numerele urmatoare. Manuscrisul amintirilor cuprinse sub titlul Era... sa nu mai fiu ne-a fost lasat noua in 1977, an in care a si murit, in vederea unei publicari viitoare. A fost necesar sa intervin asupra textului, conform normelor actuale de scriere, fara a schimba continutul. (Rada Davidescu)

Acolo!...
Am venit pe lume in Closanii Mehedintilor. Acolo unde Tudor Vladimirescu fusese vataf de plai, de unde isi recrutase ostirea de panduri, partasa la Razboiul ruso-turc dintre 1806 si 1812. Aceeasi pandurime pe care mai in urma, la 1821, si-a sprijinit miscarea revolutionara. Acolo unde satenii, chiar pana la 1900, inca purtau parul chica data pe spate, cum il purta Vladimirescu.
Acolo hoinaream in copilarie pe ruinele culei lui Talaman, asezata intr-un bot de deal, in capul palcului de sat zis al Gamestilor de pe Motru-Sec, arsa de turci in reprimarea rebeliunii.
Uneori, ne harjoneam printre sparturile zidurilor culei, ne pomeneam cu maica Poenarita, o batrana garbova, adusa de spate, pe care, dac-o intreba careva cati ani are, raspundea: "Nu mai stiu, maica, pana pe la vreo nouazeci le-am mai tinut navadeala, da' de atunci, cati vor mai fi trecut, Dumnezeu i-o mai sti, ca-mi pari ca m-a uitat pe pamant".
Se uita si ea prelung la bolovanii zidurilor pravalite si ingropate de balarii si, uneori, oftand greu, prindea a ne povesti: "Uite, maica, sa stiti si voi ca aici a fost cula lui Talaman, care s-avea in de bine cu Tudor Vladimirescu, al de-a pornit razmerita impotriva cataonilor de greci si a birurilor. Eram copil cam ca voi, ne jucam in tarana drumului si cand venea el calare, de pranzea la Talaman, ne trageam in batatura casii si ne uitam prantre staborii gardului. Vedeam cum ii iesea Talaman inainte, ii priponea calu' su' nucu-al mare si suiau amandoi in pridvor... Ei, maica, mai rar asa sama de om! Isi avea oranduirea plaiului pe Motru Mare, unde-i acu primaria".
Ne staveam din harjoana, ne asezam ciotca in jurul maicutei si-o pridudeam cu intrebari pe masura mintilor copilaresti.
Closanii sunt doua sate, zise de sateni Motru Sec si Motru Mare, dupa cele doua vai ale celor doua Motruri ce curg de o parte si de alta a muntelui Piatra Closanilor. Pe valea satului Motru Mare, raul are apa tot timpul; pe valea Motrului Sec, insa, printr-un fenomen indeobste cunoscut in regiunile muntoase calcaroase, albia raului, lipsita de alimentarea topirii zapezilor si a ploilor de primavara, ramane seaca in timpul verii. Debitul de apa ramas scazut este absorbit de patul albiei de calcar buretos si ciuruit, facandu-si curgere pe o alta cale subterana si reizvorand adesea undeva la distante de kilometri. Motrul Sec, satul meu, fiind mai putin populat, n-avea scoala si primarie, resedinta comunala fiind pe Motru Mare. In schimb, acesta n-avea biserica, iar celalalt avea o biserica mare si aratoasa, ridicata de catre un satean, Radu al lui Barbu, poreclit Radu Bogatu. Nestiindu-se cum devenise bogat si in masura sa ridice o asa biserica, umblau pe seama lui fel de fel de istorisiri. Unii ziceau c-ar fi gasit niste comori, altii c-ar fi omorat niste fratuti (asa li se zicea ardelenilor in satele oltenesti de munte, cu inteles de "frati"), care treceau tainuit muntii, facand contrabanda de vite in Ardeal, pe atunci in fosta Austro-Ungarie. Si ca sa-i ierte Dumnezeu uciderea, el ar fi ridicat biserica.
Valea Motrului Sec e tare stramta. Ea lasa pe stanga albiei raului loc unui singur rand de case cu mici ograzi, etajat in dosu-i de al doilea rand pe un tapsan mai ridicat, zis, tocmai prin felul asezarii sale mai sus, "Pe Scaune".
Alaturi de albie, prin fata celui dintai rand de case, serpuieste soseaua ingusta, sprijinita pe parapet de bolovani, ca sa n-o ia apele, care duce numai pana-n capu' satului, pana la Cheie, cum se zice. De aici inainte continua un fel de drum natural, de care se servesc cum pot localnicii, luptandu-se mereu cu mancaturile lui de ape. Pe mai departe, nemaifiind nici un sat, duc numai poteci si drumuri de-a calare, slujite de ciobani mai ales, care in timpul verii, cu stanele lor, mai dau viata omeneasca nesfarsitelor intinderi muntoase.
Pana la apa Cernei (...), tot mai este umblare, prin cei ce-si au rasfirate pe aci conacele pentru fanete ori porumbistile curaturilor (locuri arabile prin destelenire) insirate de la Buza Plaiului inspre Cerna. De aici inainte, insa, pana departe in tinuturile Hategului si ale Hunedoarei, domnesc codrii negri ori culmile plesuve ale Oslei, Olanului, Frumoasei, Godeanului, legandu-se, in pierdute zari, cu uriasul Retezat si cu muntii Orastiei, cuiburile lumii dacice, care dupa mii de ani isi arata inca vietuirea asezarilor ei in numiri de munti, locuri ori ape, ca bunaoara insusi Motru, pe care istoricii il dau ca sigur dacic (C.I. Giurescu, Istoria romanilor, vol. I).
Botez intr-un "Iordan" inghetat
Acum, ca spusei unde am venit pe lume, sa spun si cum era sa nu mai fi ramas pe lume. Si era sa nu mai fi ramas chiar de cand numai ce venisem. Da, inamplarile astea dintai, pana la aceea cu ursoaica din zmeuris, fiindca nu eram in stare sa le bag inca la cap, le zic dupa aratarea celor care m-adusesera pe lume.
Potrivit datinei, la o saptamana dupa nastere, trebuia sa fiu botezat. Sorocul cadea in duminica Floriilor, care in anul acela era la 23 martie, stil vechi. Fusese o iarna grea, geroasa si prelunga. La Florii, albia Motrului era inghetata si nametii de zapada nu lasau intre ei decat o partie pe sosea, care ducea la han, la biserica si la streaja si, pe-alocuri, partii intre case si cosarele vitelor. Cam pe la mijlocul satului, intr-o ograda larga, in fata suselii - cum zic satenii -, era biserica si, alatuti de susa, albia Motrului.
In ziua de Florii ma dusera la biserica sa ma boteze tata, nasul si maica Voica, vecina de noi cu casa. In biserica nu se pomenea niciodata foc, ca, asa cum erau mai toate bisericile la sate, n-avea soba. Oamenii stau iarna cu cojoacele pe ei si rasuflarile lor abureau paretii de-i treceau toate naduselile pe sfinti, de parc-ar fi fost in luna lui Cuptor. Dupa o liturghie mai ciuntita din cauza gerului si niste Florii cu crengute fara muguri in loc de ramuri verzi de salcie si tei, preotul, om cam varstnic, dar iute la treaba, zise tatei:
- Unde ti-i copilu', Ioane?
- Iaca aici, parinte, la maica Voica, invalit in cojocu' asta.
- Hai sa ti-l botez. Si totodata striga si la dascalul cantaret:
- Vasile, ia securea si vino la galdau de sparge gheata.
Si cu preotul inainte, trecura cu totii drumul, coborara la albia Motrului, la locul galdaului si, in timp ce cantaretul spargea gheata, facand un ochi de cateva palme largime, maica Voica indrazni si zise:
- Pai..., parinte, in apa asta inghetata nu s-o bolnavi copilu'?
- N-are nimic! Si Christos s-a botezat in Iordan, nu in cristelnita cu apa incalzita. (...)
Pana-n sara, invinetisem, amutisem si rasuflarea sta sa se stinga. Mama plangea, vaietandu-se ca ma prapadesc. Tata sta nauc cu barbia-n pumni si cu ochii-n grinda, iar maica Voica nu mai ispravea cu:
- Iote ce ne facu popa noua! Du-te, Ioane, dupa baba Damiana, zise ea staruitor lui tata-meu.
In vremea aceea nu se pomeneau doftori prin sate si baba Damiana era doftoroaia satului.
Bietu' tata, amarat, alerga-n miez de noapte pana-n capu' satului, unde statea batrana, care, desi impovarata de ani, nu pregeta sa mearga oriunde, cand i se cerea ajutor. Veni sarmana aproape inghetata de frigul naprasnic ce-o geruise pe drum.
Hodini catva la vatra, ca sa nu intre deodata de la asa ger la caldura prea mare, apoi intra la noi in soba, cum i se zice hodaii in care stau satenii dinspre munte, iarna. Si, dupa ce ma vazu, zise:
- Sa-ncercam! Fiindca-i in pripa, cu ajutorul lui Dumnezeu, o scapa poate. Acu cautati prin sat, pe la ai de au vaci, niscai doua-trei oca de urda dulce si dati-le vorba ca 4-5 zile-n sir laptele sa-l faca tot urda, ca s-avem pe fiecare zi cam tot atata proaspata. Si mai faceti rost de o traista de toviste de fan, scuturatura de floare de fan de prin podurile cosarelor.
Dupa ce le avu la indemana, fierbea din floarea de fan cam cate doi pumni, o strecura si, calduta, o mesteca cu urda pana se facea ca un fel de alifie. O intindea apoi pe scutece si ma-nvaluia cu ea peste tot. O schimba cam la fiecare trei ceasuri. A treia zi a inceput sa dispara incet-incet invinetirea si sa-mi revina din ce in ce rasuflarea.
Sase zile necurmat a stat maica Damiana langa mine pana m-a readus la viata. In acest timp n-a lasat pe nimeni sa puna mana pe mine. Si s-a chinuit sarmana de neodihna si de grija ziua si noaptea si, la plecare, drept plata, la intrebarea tatei, i-a zis:
- Ioane, ce ti-o fi indemana sa-mi dai. Eu nu pretind nimic, ca facerea de bine ii datoria omului si porunca lui Dumnezeu.
Si i-a dus tata acasa: trei strachini de faina de malai, o chila de gaz si una de ceapa.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO