Vorbeam in articolul din numarul trecut despre categoriile de institutii de spectacol prevazute in noua Lege a Teatrelor: teatre de repertoriu, teatre de proiecte si teatre-gazda. Din cate stiu eu, acolo nu se spune insa nimic despre un alt tip de impartire a scenelor, care functioneaza de mult in Romania si dupa criterii nu tocmai clare (sau care mie nu-mi sunt tocmai clare): teatre nationale, teatre de stat si teatre dramatice. E adevarat, denumirile respective dateaza dinainte de '89, iar intre timp multe teatre si-au scos de pe firma aceste precizari...
...anlocuindu-le cu nume de persoane mai mult sau mai putin legate de istoria scenei in chestiune, de geografia in care acea scena se situeaza s.a.m.d. Asa se face, de pilda, ca (citez la repezeala) in locul Teatrului de Stat din Sibiu a aparut Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu si in locul Teatrului Dramatic din Arad, Teatrul "Ioan Slavici" din Arad. Personal, aceasta furie onomastica mi se pare o trasnaie, pentru ca, adesea, asocierile sunt fortate si infaptuite, in chip evident, doar de amorul artei. Afara, desigur, de cazul ca de la aceasta schimbare atarna, ca s-o zicem o data cu inconturnabilul Caragiale, binele institutiei. Dar... atarna? Habar nu am.
O aspiratie inca si mai strasnica a oricarei scene romanesti este insa aceea de a deveni Teatru National. Aici, explicatia e mai simpla si mai omeneasca: salariile anagajatilor din Teatrele Nationale sunt cu 25% mai mari decat ale celorlalti slujitori ai Thaliei, iar in cazul Teatrului National din Bucuresti, chiar cu 40% mai mari. De ce este asa si daca e normal sa fie asa nu stiu. Oare subordonarea - Teatrele Nationale depind administrativ de Ministerul Culturii, celelalte, de Consiliile municipale ori judetene - este cea care "face diferenta"? Sau, pur si simplu, epitetul "national" din coada? Nu m-ar mira.
Discutia despre ce inseamna un Teatru National in cultura - nu doar teatrala - a unui popor poate fi interminabila; cu atat mai abitir atunci cand intr-o tara cu suprafata egala ca - si populatie de trei ori mai mica decat - cea a Marii Britanii ai nu, ca acolo, unul (hai doua, socotind si Royal Shakespeare Company), ci, pare-mi-se, opt Teatre Nationale, caci, de curand, celor sase "istoric" existente li s-au mai adaugat doua: Sibiu si Constanta. Discutia, zic, ar putea fi interminabila... Deocamdata, o scurta privire inapoi, asupra catorva dintre premierele TNB din 2004.
La Sala Mare, ultima noutate se numeste Lucrezia Borgia de Victor Hugo. Piesa, scrisa in 1833, cand autorul ce declansase, prin Hernani, celebra cearta dintre clasici si moderni, avea doar 31 de ani, este un frumos exemplar de drama romantica, devenit, prin prelucrarea infaptuita de Sanda Manu (regizoarea ce trebuia initial sa lucreze spectacolul) si Lia Bugnar, un bun scenariu pentru o montare contemporana: povestea fascinantei si imoralei femei in care se trezeste dragostea materna fata de "fructul pacatului sau" e o telenovela pasionanta, suficient de elevata ca limbaj spre a multumi gusturile subtiri, dar si suficient de expeditiv rezolvata spre a ferici periferiile obisnuite cu tempo-ul filmelor B americane. Necazul este ca, pe scena, aceasta mixtura promitatoare isi pierde toata sarea si piperul, adica posibilul haz si/sau posibilul farmec: spectacolul regizat de Cristian Ioan e supradimensionat si flasc, monumental in intentii si maruntel in izbanzi. Decorurile uriase (manevrate de un numar considerabil de masinisti) oscileaza intre sugestia istorica si stilizarea moderna, costumele, frumoase si "bogate", sunt evident incomode pentru purtatori (scenografia: arh. Catalin Arbore), muzica (Raluca Ioan-Dragoi) e acceptabila, dar excesiva, iar interpretii din distributie au, cu patru exceptii, roluri abia un pic mai rasarite decat figurantii. Exceptiile sunt Mihai Verbitchi, figurand un soi de intrigant de opereta, Silviu Biris, proaspat si atasant in tanarul Gennaro, Dorin Andone (Alfonso d'Este, sotul Lucreziei), dand singurul portret de oarecare subtilitate din spectacol, si, evident, protagonista Florina Cercel - actrita, altminteri, de forta si talent, parand, aici, strivita sub opulenta "toaletelor", a mastilor, a bijuteriilor etc.
O confuzie de ora si loc m-a facut sa nimeresc intamplator, intr-o seara "obisnuita", la Sala Atelier (plina doar pe jumatate), la spectacolul - premiera absoluta - Sonata pentru saxofon si Eva de Eugen Serbanescu. Un text prolix, dar nu lipsit de suspans si nici de inteligenta, spunand o complicata poveste de dragoste intre doua personaje nu mai putin complicate, jucate cu aplomb si naturalete de Teodora Mares si Marius Bodochi, in regia discreta dar "curata" a lui Mihai Manolescu. Un spectacol placut.
La Sala Amfiteatru, aceea cu intrarea "la subsol", cel mai nou titlu de pe afis este Egoistul de Jean Anouilh, una dintre ultimele piese (1981), a celebrului dramaturg francez (1910-1987), tradusa si adaptata de Radu Beligan si Liviu Dorneanu. Textul, oarecum autobiografic (o familie numeroasa si un prieten insistent incearca sa stoarca bani de la un "egoist" scriitor celebru) si usor vlaguit al unui autor fermecator si cinic, cunoaste, in viziunea unui regizor parca anume facut pentru el - Radu Beligan insusi - o concretizare alerta, cu tensiune bine punctata, de sub care insa razbate, adanc tulburatoare, o unda de melancolie, de oboseala ingandurata, de mizantropie amaruie... Distributia, in care "veteranii" (absolut deliciosi) Carmen Stanescu si Sanda Toma, Damian Crasmaru si Mihai Fotino se inteleg perfect cu (mai) tinerii Mihai Niculescu, Medeea Marinescu, Lamia Beligan, Silviu Biris si Cesonia Postelnicu, il are in frunte, in rolul... titular, pe Radu Beligan, acut inteligent, ca intotdeauna, bland sarcastic, ca intotdeauna, admirabil, ca intotdeauna.
In aplauzele sincer incantate care au rasunat minute in sir, ma gandeam ca adevaratele succese ale marelui Teatru National din Bucuresti sunt, de catva timp, micile spectacole agreabile. La urma urmei, ce e rau in asta?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
