Una dintre figurile luminoase ale Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dar cu un destin la fel de tragic ca al multora dintre contemporanii sai care au crezut si au luptat pentru idealurile nationale ale romanilor, a fost maramureseanul Ilie Lazar. Ca sublocotenent in armata austro-ungara, el a arborat steagul romanesc la Cernauti in noiembrie 1918 si a fost purtatorul stindardului Maramuresului istoric la Adunarea Populara de la Alba Iulia.
Nascut la Giulesti, pe Valea Marei, descendent a sapte generatii de preoti, acest tanar cu un fizic impunator si o impresionanta voce de bas, cu o fire vesela si optimista, si-a inceput studiile la Liceul Piarist din Sighet, continuandu-le la Liceul din Lugoj, unde a trait o „adevarata atmosfera romaneasca".
Aici i-a cunoscut pe Valeriu Braniste, Ion Vidu, Coriolan Brediceanu, Isidor Pop, a fost coleg si s-a imprietenit cu Traian Grozavescu, cei doi fiind considerati pentru vocile lor frumoase „cei mai buni din oras". Traian Grozavescu si-a sfarsit viata tragic, murind impuscat la Viena, in 1927, din gelozie. Ilie Lazar nu a urmat o cariera muzicala, ci a absolvit stiintele juridice, luandu-si doctoratul in drept, si s-a aruncat in valtoarea vietii politice.
A fost membru al Partidului National Taranesc, colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. Arestat in 1947, el a cunoscut Golgota suferintei in temnitele de la Sighet, Galati, Ramnicu-Sarat si in coloniile de munca de la Culmea si Periprava. Eliberat dupa 17 ani, Dr. Ilie Lazar se stabileste la Cluj. Aici, la indemnul prietenilor si tovarasilor de suferinta, in pofida starii precare de sanatate, asterne pe hartie o serie de amintiri referitoare la participarea sa directa la evenimentele anului 1918, care au culminat cu Marea Unire de la 1 Decembrie. Dr. Ilie Lazar moare in 1976, in varsta de 81 de ani. Documentele ramase de la el, aflate in prezent in Fondul „Ilie Lazar" din Arhivele Statului, Filiala Cluj, vor constitui obiectul unui volum aflat in curs de elaborare.
In acest episod, Dr. Ilie Lazar, abia eliberat la 9 mai 1964 de la Periprava, raspunde scrisorii primite de la Serban Flondor, fiul lui Iancu Flondor, presedintele Partidului National Roman din Bucovina, care a proclamat aderarea acesteia la Romania, la 27 octombrie 1918. Ilie Lazar relateaza cum, in fruntea unui grup de militari romani desprins din armata austro-ungara aflata in descompunere, reuseste sa sprijine instalarea administratiei romanesti la Cernauti. (Gheorghe. I. Bodea)
Domnului Serban Flondor
Bucuresti
Draga Serbane,
Am aflat de la fiica mea Lia, pe care ai cunoscut-o in casa doamnei Sturza, ca, anul viitor, se implinesc 100 ani de la nasterea marelui tau parinte, regretatul Iancu Flondor. Primesc cu multa bucurie si placere invitatia la aceasta aniversare. Au trecut atatia ani de la acele memorabile evenimente din 1918, cand tatal si unchiul tau Nicu au stat in fruntea actiunilor marete, cand Bucovina noastra, rapita rusinos cu 144 (1774, n.n.) ani inainte, s-a unit de buna voie cu Patria Mama.
Cum eu, atunci, tanar sublocotenent in armata austro-ungara, intamplator ma gaseam „ca dezertor" in Cernauti, cred ca ar fi cazul sa pun pe hartie ce am vazut atunci si cine cu ce a contribuit la acest act al unirii, care s-a desavarsit sub conducerea parintelui tau la 28 noiembrie 1918.
Iata pe scurt ce imi aduc aminte:
Unitatea mea din fosta armata austro-ungara era incadrata intr-o unitate mixta germano-austro-ungara, un fel de Ausbildungs-Gruppe cu sediul la Nicolaiov, langa Lemberg. Efectivul companiei mele era de 180 soldati din regimentul 8 honvezi din Lugoj. Comandantul Suprem ne era Oscar, al III-lea fiu al kaiserului Wilhelm, avand sediul in Drohobita. O parte din aceasta unitate, avand comandant pe colonelul austriac Rosenmayer, a fost transportata in Ucraina si Transnistria. Motivul acestor miscari de trupe era ca acolo au izbucnit revolte taranesti si pogromuri. Rostul nostru ca armata de ocupatie era mentinerea ordinei. Compania mea, compusa din romani banateni, a primit ordinul sa ocupe regiunea Troscianet-Podolschi (judetul Tulcea). In compania mea nu aveam decat un singur strain, croitorul companiei Klein Nathan de fel din Caransebes, restul erau romani. Eram incartiruiti la Troscianet, un targusor frumos cu bogatii imense, mori, parcuri, fabrici, agricultura foarte dezvoltata, cu lacuri de pesti si o mare fabrica de zahar (capital francez). Aceasta fabrica de zahar avea ca director pe un domn francez, Francois si subdirector un general rus pensionar, Bunakov. Dispozitiile si ordinele ce am primit erau sa restabilesc in circa 17 comune ordinea, sa apar culturile agricole de jafuri si sa pastrez ordinea stabilita.
Am reusit in scurt timp sa fiu bine vazut si chiar iubit de populatie. Afland ca nu sunt „vengher" (ungur), ci roman, ma invitau la petreceri si la nunti atat populatia din localitate, ucraineana, cat si cea evreiasca.
Conducerea fabricii mi-a pus la dispozitie o sareta frumoasa, iar pentru soldati, saptamanal, cate un porc gras. Comandantul a aprobat sa primim acest dar si sa imbunatatim regimul alimentar al soldatilor. Buna lor dispozitie, din cauza regimului ce avusera, era ca niciodata pana atunci. Dimineata ma primeau si strigau in cor: „Traiasca Natia". Chiar si croitorul Klein Nati striga alaturi de ceilalti, sa traiasca, fiindca si eu traiesc cu romanii. In aceasta situatie si compozitie am stat acolo 8 luni, pana la inceputul lunii noiembrie 1918. Afland ca armata romana a intrat in Basarabia inca in primavara anului 1918, mereu ma preocupa gandul sa dezertez in Basarabia. Ma gandeam la vorbele tatalui meu (din Giulesti-Maramures), cand eram copii mici: „Veni-va vremea cand craiul Romaniei va implanta sabia la Rachita Rosie la Tisa". Preocupat de dorul de a vedea visul mosilor si stramosilor nostri realizat, am pus in practica dezertarea, nu numai a mea personala, ci si a intregii mele companii, compusa din 180 de romani. Pregatirea dezertarii s-a facut pas cu pas. Simteam ca ma bucur de simpatia desavarsita a soldatilor mei.
In consecinta, am inceput inca din septembrie 1918 sa mi-i apropii, prin mese copioase si petreceri in locuinta mea, intai cu gradatii, pe urma invitam si soldati mai dezghetati. Le vorbeam de Romania Mare ce va sa vina, de faptul ca armata romana a intrat in Basarabia si altele. Descoperindu-i pe cei mai inimosi, i-am sfatuit sa stea de vorba si intre ei si sa se informeze. La un moment dat, convins fiind ca terenul este pregatit, am tratat cu doi ceferisti ucraineni si cu un mecanic. Dupa cateva zile, acestia mi-au comunicat ca, pe pretul a 26 puzi de grau, ma vor servi. S-au invoit ca sa ne puna la dispozitie locomotiva si vagoanele necesare. Convins ca terenul este pregatit in cele mai mici amanunte, i-am rugat pe cei trei sa traga pe linie trenul si sa steie gata. Dupa ce am facut controlul, noaptea la orele 12 am dat alarma. Intr-o jumatate de ora, intreaga mea companie era invagonata. Eu cu un plutonier ne-am urcat pe locomotiva si fara mare zgomot si fara ca locomotiva sa fluiere am iesit din gara. Gandul meu era ca cu acest tren sa mergem pana unde se va putea spre Basarabia.
Inaintand si pastrand cea mai perfecta liniste si disciplina, la un moment dat observ ca intre Troscianet si Vapniarca, intr-o comuna Dimidovca, o multime de tarani cu carute jefuiau o mare magazie de grane. Vazand aceasta, ne-am gandit ca oare operatia noastra riscanta n-ar necesita si ceva bani? Gandul fapt s-a facut. Pe loc am oprit trenul, am dat ordin soldatilor sa inconjoare magazia si fiecare soldat sa vanda ca dintr-al lui. In cel mult o ora, tot graul s-a vandut si fiecare soldat avea bani suficienti. In circulatie erau atunci bancnote albe „Kerenski". Ajunsi in gara Smerinca, am fost dirijati pe linia Kiev. Vazand pericolul, am luat contact cu functionarul principal platindu-i 8.000 ruble si imediat ne-a dirijat spre Moghilev. Reusind aceasta operatie, am ajuns la granita Basarabiei. Aici niste garzi civile cautau sa ne dezarmeze. Imediat m-am dat jos de pe locomotiva insotit de cativa soldati si foarte energic le-am comunicat ca, daca trag dupa tren, opresc imediat si dau foc orasului. In urma acestei discutii am iesit din gara fara nici o dificultate.
Astfel am reusit sa ajungem cu acest tren rusesc cu linie larga pana la Noua Sulita. De aici, nefiindu-ne posibil ca sa mai inaintam, ne-am dat jos. Aici, pe pamantul lui Stefan Voda cel Mare, le-am vorbit soldatilor cari entuziasmati au subliniat cele spuse de mine cu cantecul „Desteapta-te Romane". Dupa aceasta, impreuna ne-am consultat cu totii ca ce sa facem? Eu singur mi-am lepadat insignele gradului de ofiter ce eram in fata soldatilor. Le-am spus ca atunci cand mi-am pus in gand ca sa dezertez, am crezut ca trebuie sa ne predam armatei romane care se afla deja in Basarabia. Soldatii mei au hotarat ca sa mergem in mars fortat pana la Cernauti. Dorinta lor fapt s-a facut.
Cluj, 1 septembrie 1964
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
