Lumina zilei se stinge în ferestrele vagonului. Am cincizeci de ani, băi, tată. Miruna nu va mai apuca să-şi amintească grozăviile pe care le-am făcut. Am să scap de judecata ei. Tu n-ai scăpat de judecata mea. Ne-am lovit, ne-am bătut şi ne-am judecat şi dincolo de moarte. Părinţi şi copii, care se iubesc şi se urmăresc unii pe alţii, care pe care, ca într-o junglă, până se sfâşie din dragoste şi ură.
Bolozan îmi fixează cu privirea pantofii. Trenul înaintează ca o căruţă. Mă gândesc la tine, tată. Bolozan la cine dracu’ se gândeşte? „Zaraza” s-a stins demult. Tăcerea s-a aşezat între noi. Şi Bolozan ştie că prietenia noastră e futută. Ce mai aşteptăm? Să ne vedem fiecare de viaţa care ne-a mai rămas – citesc pe mutra fostului meu prieten. Are o barbă verzulie în lumina becului din tavan.
– Ne-ai tras ţeapă, Bolozane! Cancerul să te mănânce, jigodie comunistă!
Răcnetul îmi îngheaţă sângele. Bolozan nu-şi ridică privirea de la pantofii mei. Ştie cine a intrat în vagon. Aud foşnete în colţul lăutarilor, care se retrag în beznă ca nişte păsări speriate.
– Banii, Bolozane! Banii, că-ţi tai gâtul! răcneşte Sandu, oprindu-se chiar lângă fotoliul meu.
Ridic privirea. Bătrânul şi-a tras pe cap fesul verde în locul bandajului, şi-a descheiat geaca maro, dar nu-i mai recunosc vocea.
– Scoate banii, curvă împuţită!
Nu-l recunosc nici pe bărbatul care s-a oprit la doi paşi în spatele bătrânului. Mă studiază cu o privire albă. Este mai înalt şi mai tânăr decât Sandu, mai solid decât mine, cu o chelie până la jumătate creştetului, dar cu nişte smocuri de păr lungi până la gulerul hainei din piele neagră, cu multe capse, închisă până-n gât, este mai slab decât Bolozan, poartă nişte blugi care-i scot în evidenţă picioarele puternice şi are o faţă aspră şi nebărbierită... Mă holbez la cicatricea lucioasă ca o flegmă, care i se întinde de la ochiul drept până sub ureche. El îmi taie privirea: ce te chiorăşti la mine, papagalule?
– Banii, Bolozane! urlă Sandu.
Un acord de ţambal îi răspunde din colţul lăutarilor. Străinul se repede într-acolo, scoţând din mers un pistol de sub haina de piele. E un pistol mare, cum numai în filmele americane ai văzut, băi tată! Dar tu nu te-ai uitat la filme... Şi nu-mi vine să cred cum criminalul trage şi gloanţele şuieră înăbuşite de amortizorul pistolului. Eu văd doar moartea. Vioara scânceşte, ţambalul se frânge, gemetele şi icnetele se amestecă şi nişte dâre groase de sânge se întind repede din bezna morţii ca nişte şerpi spre fotoliul lui Bolozan, îl ocolesc, trec pe sub măsuţă, îmi sufocă geanta mea de ziarist şi se îndreaptă lacomi spre pantofii mei. Privirea lui Bolozan e tot acolo. Îmi salt pantofii. Criminalul se întoarce la masa noastră. Se aşază pe fotoliul din stânga mea. Pune pistolul pe masă cu ţeava îndreptată spre Bolozan. Miroase a pulbere arsă şi a motorină.
– Ai crezut că scapi? Nu scapi, jigodie, pentru că banii nu sunt acolo unde ai spus că sunt...
– Stai jos, Sănducule! îi ordonă criminalul cu o voce obosită.
– Cum zici tu, frăţioare! Dar vezi să nu-ţi tragă ţeapă!
Sandu se aşază pe fotoliu, în stânga lui Bolozan. Sângele curge pe sub pantofii mei. Îmi tremură mâinile, dar mi le-am ascuns între genunchi. Criminalul şi-a ridicat palmele, parcă ar fi un chirurg care abia s-a spălat şi aşteaptă ca asistenta să-i tragă mănuşile. Îşi mişcă degetele şi se holbează la Bolozan. Şi Sandu se uită la Bolozan. O zăresc pe Miruna în curtea şcolii, băi, tată! Dacă individul din stânga mea mă împuşcă, n-am s-o mai văd niciodată întorcând capul spre mine: te iubesc! Mi s-au umezit ochii. Bolozan ridică bărbia, ca şi cum abia acum i-a observat pe cei doi: domnilor, cu ce vă pot ajuta? Criminalul îşi mişcă degetele:
– Ce faci, bărbosule?
Bolozan îl priveşte, dar nu-i răspunde.
– Îmi place barba ta, bărbosule!
Această voce libidinoasă îmi întunecă mintea. Îl văd cum se ridică şi se aşaza cu fundul pe măsuţă, cum îşi întinde mâinile şi îşi trece degetele prin barba lui Bolozan, tunsă după modelul căpitanului Anton Lupan, din serialul copilăriei noastre, „Toate pânzele sus!”. Îi mângâie barba şi Bolozan îl lasă. Faza asta am mai văzut-o, băi, tată! Am mai văzut-o! Ştiu cine-i criminalul! Îmi amintesc: e derbedeul care s-a aşezat la masa noastră, a mea şi-a lui Bolozan, la restaurantul Pescarul, pe faleza Dunării, în urmă cu 25 de ani. Ba nu, în urmă cu... Nu sunt în stare să mai socotesc anii, dar l-am recunoscut, băi, tată! S-a întâmplat în ziua în care te-am bătut, după ce te-am lăsat într-o baltă de sânge, în mijlocul sufrageriei... Îmi cobor genunchii şi pantofii mi se lipesc în balta de sânge. Şi mâinile mele sunt pătate de sânge... După ce te-am bătut, băi, tată, mi-am spălat mâinile la chiuveta din bucătărie. Mama învârtea cu lingura într-o oală cu mâncare pe aragaz. Mirosul fierturii mi-a întors stomacul pe dos. Dar n-am vomat. Am ieşit din casă cu gândul să fug. Aveam atunci un loc în care să mă ascund. Abia terminasem facultatea şi luasem repartiţia de inginer-stagiar la fabrica de râşniţe şi aspiratoare din Curtea de Argeş. Acolo trebuia să fug. Până să-mi plece trenul mai aveam vreo două ore şi l-am sunat pe Bolozan, la biroul său de mâncător de rahat de la comitetul judeţean UTC. Mi-a dat întâlnire la restaurantul Pescarul. Am venit înaintea lui. Cred că era trecut de ora trei după-amiaza. Restaurantul era pustiu. Mintea mea era pustie. Bolozan s-a aşezat la masă şi a vrut să comande ceva de mâncare. Greaţa îmi strângea stomacul. Am luat o votcă. I-am povestit cum te-am bătut, băi, tată! Cum te-am lăsat în nesimţire, cu borşul pe faţă. Şi prietenul meu mi-a spus că sunt un păcătos pentru că mi-am bătut părintele care m-a făcut, care m-a crescut, care m-a ţinut în facultate şi care m-a făcut inginer. Încă puţin şi tovarăşul secretar UTC cu propaganda pe judeţ mi-a fi dat şi un citat dintr-o cuvântare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, despre respectul şi dragostea pe care copiii trebuie s-o poarte părinţilor. Ar fi improvizat ceva la repezeală. Eu te uram de moarte. Mi-a spus că ştie un preot, ar putea să mă ducă la părinte, să mă spovedesc, apoi să mă rog în biserică, ar putea să mergem chiar acum, se rezolvă, trebuie să faci asta neapărat, Leonid! L-ai lovit pe tatăl tău şi asta e un mare păcat! Bolozan ţinea să mă rog la Dumnezeu. Nu-mi doream asta. Tovarăşul secretar UTC mânca rahat cu polonicul. Atunci, s-a aşezat la masa noastră un individ. Venise de la o masă din apropiere, unde se mai aflau alţi trei hăndrălăi.
Îmi amintesc foarte bine cum derbedeul de atunci, care acum a chelit şi îi mângâie barba omului de afaceri Iulian Bolozan, i-a spus cu aceeaşi voce libidinoasă: „Îmi place barba ta, bărbosule!” Habar n-avea cine era bărbosul, nu dorea decât să le arate derbedeilor de la masa vecină ce tare este, cum îşi bate joc de nişte papagali!, i se pusese pata pe noi, mai cu seamă pe Bolozan, bărbosul, cu barba lui arogantă, pe care o purta cu aprobare de la partid, care trebuia umilit, ca să ştie cine este stăpânul în restaurantul Pescarul şi cine este cel mai tare dintre derbedeii de pe faleza Dunării. Ce dobitoc! Atunci, derbedeul i-a prins barba: „Ia zi, bărbosule, dai o votcă?” Şi şeful tinerilor comunişti, al treilea om cel mai puternic din judeţ, după secretarul de partid şi directorul combinatului, a minţit fără să tresară: „N-am bani!” Derbedeul nu l-a crezut: „De ce n-ai bani, bărbosule? Te dai rotund cu mine, bărbosule? Te dai rotund? Bărbosule, îţi fut una în barba ta de se pişă mă-ta pe tine, băga-mi-aş pula în gura ta de bărbos!” Bolozan a îndurat umilinţa. Eu n-am îndurat-o. Abia te lăsasem în sufragerie cu sângele pe faţă, băi, tată, de ce să-l las pe derbedeul ăsta să-mi umilească prietenul? Am înşfăcat sticla mea de bere, am spart-o de masă şi i-am băgat ciobul în ochi. Nimeni nu m-a învăţat să fac asta! Am apucat să-l văd pe animal cum urla şi cum se zvârcolea la picioarele noastre. Sângele îi curgea printre degete. Derbedeii de la masa vecină au fugit, goniţi de chelneri, iar chelnerii au fost potoliţi de tovarăşul Bolozan. El m-a dus la gară cu maşina partidului şi a rămas pe peron până când trenul s-a pierdut pe linie. După două zile, m-a căutat la telefon, în biroul directorului fabricii din Curtea de Argeş. Mi-a spus să stau liniştit, aranjase totul, făcuse ordine, el era stăpânul, derbedeul nu va face plângere la Miliţie, a scăpat fără să-i scoată ochiul, un medic bun i-a cusut obrazul, se vindecă, dar ar fi bine să nu mai trec o vreme prin oraş, nici măcar în vizită pe la taică-tu, ai înţeles directiva de partid, tovarăşe inginer? a râs în hohote Bolozan, apoi a închis telefonul.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
