Într-o dimineaţă din vacanţa de vară, Iulian a plecat la Galaţi şi a sunat-o pe colega sa cu picioare mişto. Îl aştepta. S-au plimbat pe faleza Dunării, s-au sărutat în Grădina Publică, a mângâiat-o pe genunchi, pe o bancă, au mâncat savarine la cofetăria Macul roşu, iar peste o săptămână, tovarăşul Bolozan a devenit bărbat. Chiar în camera ei, au fumat Kent şi au băut cafea adevărată din Germania. El i-a vorbit despre romanele lui Preda, Ivasiuc şi Marquez, i-a recitat din Blaga, hai că a dat-o pe spate cu versurile!, au ascultat ABBA şi Beatles la magnetofon, ce mişto s-au futut singuri în toată casa, părinţii ei plecaseră pentru câteva zile, nici nu mai ştie cum o cheamă pe buboasa aia cu bulane mişto, care l-a făcut bărbat! Comunist şi bărbat! Ce-şi dorea mai mult mârlanul?
A dat examen la Facultatea de Metalurgie şi a reuşit primul pe listă. Nimeni n-a fost surprins că nu s-a dus la Bucureşti, la Facultatea de Matematică sau la Electronică. Nici diriginta şi nici colegii săi care au reuşit la Medicină, la Drept sau la ASE. Metalurgia era a şaptea facultate din ţară, cu cei mai slabi studenţi, cei care picau la Automatică sau la Fizică. Dar el a strălucit la Metalurgie, ca oţelul la temperatura de cristalizare din diagrama Fier-Carbon. A intrat în organizaţia Uniunii Studenţilor Comunişti, folosind aceleaşi citate din Nicolae Ceauşescu. Cine avea curajul să-l ia peste picior? S-a înfipt în comisiile de repartizare a locurilor în cămine studenţeşti. A condus campaniile agricole ale studenţilor la strânsul porumbului şi cartofilor, solicitând conducerii facultăţii ca acestea să fie prelungite până la mijlocul lui noiembrie, când era imposibil să mai dezgropi un cartof din pământul îngheţat. Ţara avea nevoie de pâine, iar studenţii aveau datoria patriotică de a asigura pâinea poporului. Îi plăcea să se bage cu cizmele de cauciuc în noroaie şi să strige tot felul de ameninţări colegilor săi ca să dea mai repede din mâini pentru a îndeplini planul de recoltare. Strigătele acelea se încadrau la capitolul „indicaţii tovărăşeşti”. Era din nou un purcel, dar „Mârlanul” rămăsese tras undeva pe o linie moartă în amintirile sale.
A dat indicaţii corului şi echipei de dansuri populare înscrise în festivalul „Cântarea României”. Degeaba i-a înjurat pe corişti şi pe dansatori, pentru că n-au luat niciun premiu la etapa naţională. S-a propus în comitetele de organizare ale taberelor studenţeşti, împărţind bilete gratuite şi cazări, iarna la Predeal, vara la Costineşti, rezolvând fiecare detaliu ce ţinea de buna activitate a taberelor, a spectacolelor şi a discotecilor, a beţivănelilor şi a chefurilor care, de fiecare dată, se terminau cu un futai de i se albeau coatele de la apretul cearşafurilor din camerele special rezervate secretarilor cu probleme de propagandă. Statutul de tânăr comunist nu-i interzicea să se cupleze cu mai multe fete într-o tabără a Uniunii Studenţilor Comunişti. Una-i politica, alta-i sexul! În primii ani de facultate, a prins gustul să fută, nu numai în taberele studenţeşti, ci şi în marea politică. Se dezlănţuia în şedinţele de analiză a activităţii organizaţiei de bază, în care critica aspru rezultatele la învăţătură, situaţia administrării de către studenţi a cantinelor, a căminelor şi a bazelor sportive şi trăgea la răspundere pe cei responsabili, care nu se aliniau la „chemările partidului”. În toate cuvântările, a avut grijă să plaseze întrebarea sa preferată: „Cunoaşte cineva din sală câţi bani cheltuieşte statul român pentru şcolarizarea unui student din această facultate, în cursul unui an universitar? Să ridice mâna sus cine cunoaşte!”. Cu testul ăsta îi făcea pe toţi tovarăşii să tremure. Nu puteau să se joace cu banii statului care îi ţinea în facultate, care se îngrijea de educaţia lor şi care îi facea oameni împliniţi în societatea socialistă...
„Aflaţi, stimaţi tovarăşi, că documentele de partid, dezbătute la indicaţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu, arată că statul nostru cheltuieşte 6.200 de dolari pe an pentru şcolarizarea unui student. 6.200 de dolari pe an, tovarăşi! Mă simt obligat să vă atrag atenţia că mulţi tovarăşi de aici nu merită aceşti bani. Dacă nu apreciaţi eforturile statului nostru a de vă întreţine în amfiteatre şi cămine, atunci lăsaţi locul celor care merită!” Le băga cifra asta ca un băţ împins pe gât până-n stomac. Dar nu-i lăsa doar cu „6.200 de dolari”. Mai împingea băţul ca să le iasă pe cur şi striga: „Ştiţi de câţi bani are nevoie un tânăr american pentru a urma cursurile unei facultăţi în Statele Unite ale Americii? Ştiţi?...”. Papagalii nu ştiau! Şi iarăşi îi lăsa să se perpelească, pentru că el era informat: „Are nevoie de 14.000 de dolari pe an! Iată ce nedreptate şi umilinţă îndură tinerii americani, care sunt exploataţi de sistemul capitalist!”. S-a pişat pe ei, băi, tată! În anul cinci de facultate s-a însurat cu fata directorului comercial din combinatul siderurgic. Nu mai ştiu cum o cheamă, deşi mi-a fost colegă de an, la TCM. Fata era îndrăgostită de Iulian. Nu era Miss Universitate, dar nici urâţică. Probabil că Iulian a fost primul ei bărbat. Un bărbat cu putere politică. A făcut o partidă bună. S-a mutat din cămin într-o vilă cu cinci camere şi două băi, lângă Grădina Publică. Era vila tatălui-socru. A avut apă caldă şi, în loc de săpun, a început să folosească shower-gel. Tot atunci, a făcut pe ziaristul: a fost ales redactorul-şef al revistei Orientări, organul de presă al studenţilor comunişti din centrul universitar Galaţi. Iulian Bolozan aproba articolele care elogiau politica partidului şi a secretarului general, poeziile patriotice şi textele care „oglindeau” activitatea revoluţionară a studenţilor.
Acolo, în biroul revistei Orientări, ne-am cunoscut. Eram student în primul an la TCM, coleg cu nevastă-sa, şi venisem la redacţie cu patru poezii. Îşi lăsase barbă ca Anton Lupan din serialul „Toate pânzele sus!”, mare curaj pentru un activist de partid. Dar a fost acceptat de „tovarăşii de la judeţ”. Mi-a citit poeziile cu un soi de aroganţă, a oftat amuzat, astea nu se pot publica, apoi mi-a ţinut instructajul specific cadrelor de partid: revista Orientări este o voce care se adresează tinerilor comunişti, este difuzorul, hai sictir cu „difuzorul” tău!, care transmite mesajele partidului către studenţi, este un organ formator şi revoluţionar... A mâncat rahat cu polonicul! N-am avut curajul să-l scuip în ochi, pentru că nici eu nu credeam în valoarea poeziilor mele. Mi-a vorbit vreo oră, apoi mi-a dat o tochitură şi o bere la restaurantul Pescarul, pe faleza Dunării, el era şeful, eu, ucenicul, şi mi-a vorbit cu încântare despre Ionesco, Eliade, Cehov, da, era fascinat de Cehov!, de Unchiul Vanea şi de Pescăruşul, mi-a vorbit şi despre Dostoievski, „dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis?”. Totul este permis! S-a pişat pe poemele mele, băi, tată!
– Am făcut bine, decretează Iulian şi se aşază din nou pe canapea.
Nu sunt în stare să-l contrazic.
– Mi-e îmi place să mă joc, Leonid.
– Eşti penibil: Ioan Vodă cel Cumplit care bea votca Polar şi trage cu pistolul pentru că n-a bubuit tunul.
Râd în hohote pentru prima dată.
– Ăsta e revolverul lui Treplev! îmi arată pistolul, pe care-l scoate din buzunarul de la piept al hainei.
Ridic din umeri: Treplev?
– Treplev a împuşcat pescăruşul cu o puşcă şi l-a pus la picioarele Ninei. Atenţie: puşca apare în piesă! Ştii ce i-a spus Ninei?
Cine-i Nina? Omul ăsta a luat-o rău pe arătură!
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
