Ziarul de Duminică

Marea iubire până la adânci bătrâneţi/ de Elisabeta Lăsconi

Marea iubire până la adânci bătrâneţi/ de Elisabeta...

Autor: Elisabeta Lasconi

14.05.2015, 23:49 319

Cum ar fi rezistat iubirea absolută a lui Romeo şi a Julietei la proba timpului? Ar fi rămas la fel de îndrăgostiţi şi dacă ar fi trecut prin încercările celorlalte vârste – tinereţe, maturitate, bătrâneţe? S-au scris comedii, s-au făcut filme, au apărut parafrazări ale tragediei shakespeariene, dar misterul iubirii absolute al celor doi adolescenţi continuă să obsedeze pe cititori. Şi o replică, aparent fără legătură, a venit odată cu romanul lui Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei, splendidă elegie a iubirii trăită şi la vârsta senectuţii.

Poate că Ángela Becerra, scriitoare columbiană cunoscută în spaţiul cultural spaniol, distinsă cu premii de prestigiu, s-a gândit la Romeo şi Julieta când şi-a scris romanul Penultimul vis, apărut recent în tălmăcirea splendidă a Tudorei Şandru-Mehedinţi, la Editura Rao. Joan Dolgut are 16 ani şi Soledat Urdaneta – doar 14 ani când se îndrăgostesc fulgerător unul de altul, au aceeaşi vârstă ca eroii lui William Shakespeare. El este un adolescent catalan, trimis de tatăl său în Franţa, ca să scape de ororile războiului, dat în grija unor mătuşi afurisite şi cărpănoase, ea – fiica unuia dintre bogătaşii capitalei columbiene.

Iubirea celor doi stă sub semnul muzicii, căci amândoi iubesc muzica şi cântă la pian. Iar iubirea este atât de intensă încât aproape că-i răpune, căci nu pot nici mânca, nici dormi. Locul întâlnirii, un mare hotel de la Cannes, accentuează barierele ce-i separă: Joan este chelner, singur şi aproape orfan (îşi pierduse mama şi nu mai ştia nimic de tatăl său, singurii apropiaţi sunt membrii familiei de brutari care-l ajută), Soledad călătoreşte cu părinţii, care-i aniversează cu fast cei paisprezece ani, are toate privilegiile averii.

Cei doi trăiesc ca în transă zilele de libertate, când Soledad rămâne în hotel doar cu verişoara ei, care le ocroteşte iubirea. Dar odată cu întoarcerea părinţilor, începe drama: află de iubirea celor doi, curmă rapid orice fel de comunicare, o ameninţă pe nepoata lor orfană că o trimit la mânăstire, iar pe unica lor fiică o ţin închisă în cameră, sub pretextul unei boli contagioase, îl terorizează pe Joan Dolgut. De aici începând, cei doi vor bâjbâi şi orbecăi pe drumurile vieţii, la fel de îndrăgostiţi, la fel de neputincioşi să se lupte cu o familie obtuză.

Ca şi în Romeo şi Julieta, unde pătimaşul îndrăgostit încalcă mereu regulile şi se află acolo unde n-are ce căuta (la balul familiei duşmane, în calea vărului Julietei, înapoi în cetatea proprie şi nu în locul exilului, şi, de aici, şir de neînţelegeri şi acte în contratimp), şi în Penultimul vis, Joan Dolgut şi Soledad Urdaneta ajung aproape unul de altul, dar fără să se mai poată regăsi, nici după cumplita călătorie a tânărului până la Bogotá, nici în cursul călătoriei făcute de Soledad la Barcelona. Puţinele clipe când se văd pecetluiesc destinele diferite.

Ángela Becerra a ales o formulă ingenioasă, cea a căutării: fiica lui Soledad – Aurora Villamarí şi fiul lui Joan Dolgut – Andreu se cunosc în circumstanţe stranii, chemaţi să-i descopere pe cei  doi octogenari, care s-au sinucis împreună, după o ceremonie nupţială stranie, care împlineşte ceea ce tot căutaseră întreaga lor viaţă de până acum. Şi, separat, fiecare începe să exploreze trecutul părintelui dispărut, ajungând să-i înţeleagă pe cei doi îndrăgostiţi fericiţi doar prin moarte, să afle întreaga istorie a iubirii lor şi chiar taina ce a dus la actul ultim.

Penultimul vis ţese poveştile de iubire a trei generaţii: prima – tragică şi impresionantă a lui Joan Dolgut şi Soledad, a doua a lui Andreu Dolgut (care nu şi-a înţeles tatăl, s-a înstrăinat de el, dornic de parvenire socială rapidă şi spectaculoasă) şi a Aurorei Villamarí (care şi-a iubit enorm mama, de la care a moştenit harul muzicii), a treia generaţie – iubirea abia înfiripată între Mar, fiica Aurorei, şi Borja, fiul lui Andreu Dolgut, care are darul compoziţiei şi pasiunea muzicii, aidoma bunicului său.

Zigzagul în timp şi-n spaţiu transformă epica într-un caleidoscop ameţitor de hoteluri şi oraşe, de grădini şi case. Mai presus de toate însă domneşte magia, căci autoarea se declară adepta idealismului magic. Iar cititorii vor descoperi, altfel decât la Gabriel García Márquez, miracole: cărarea de petale de trandafiri, miresmele ce stăruie inexplicabil, inima care creşte (la propriu!) de prea plinul iubirii, transfigurarea prin muzică... Penultimul vis este cel mai frumos roman de dragoste din tot ce s-a tradus la noi în ultimele două decenii !

Ángela Becerra, Penultimul vis, traducere din limba spaniolă şi note de Tudora Şandru-Mehedinţi, Editura Rao, 2015, 448 pag.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO