Marea intalnire a Ludicilor Lunedisti

"Era gata sa intram in posteritate fara sa fi apucat sa facem nimic", a tras concluzia Nicolae Manolescu la mai bine de 30 de ani de la ciudata si norocoasa intamplare. Sub aceasta zodie de protectie divina s-a nascut ceea ce avea sa fie o generatie literara interesanta, originala, aflata azi la maturitate si parand a domina literatura romana contemporana, de indata ce in interiorul ei se afla singurul geniu al literaturii romane din ultimii 50 de ani, adica Mircea Cartarescu. Este opinia lui Manolescu, neexpusa la momentul aniversar, dar prezenta intr-un articol al domniei-sale de acum ceva timp, probabil de regasit in a sa Istorie critica.... Banuiesc acest lucru pentru ca, deocamdata, nu am intrat in posesia tomului, dar sunt convins ca lunedistii sunt bine pusi in valoare. Si similitudinile cu Junimea maioresciana tin de aceasta tentatie (euforica, pana la urma, dar de inteles) de mitologizare: Doru Mares si-a inceput discursul cu o afirmatie a lui Iacob Negruzzi care se potrivea si Cenaclului de Luni, au fost povestite momente hazlii ("anecdota primeaza", nu?) din timpul sedintelor, a fost evocata prima lectura a lui Cartarescu care a facut sala sa amuteasca (de admiratie, evident). Euforia a facut sa se iveasca si afirmatii cel putin amendabile, cum ar fi aceea ca lunedistii s-au ivit intr-un desert al literaturii romane. Poate intr-un desert al literaturii oficiale, de propaganda, pentru ca, vazandu-i - mai ales vazandu-i in sala -, mi-am adus aminte ca multi dintre ei au citit si au fost validati mai intai la Junimea condusa de Ov. S. Crohmalniceanu. Dupa cum a-i trece pe Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun sau Ioan Lacusta in randul lunedistilor pare un soi de imperialism literar, ce asimileaza teritorii mult departate de centru si care, sigur, nu ii apartin.

Desfiintarea cenaclului isi poarta si ea mica legenda. Fara a avea parte de un act oficial de interzicere (in general, autoritatile comuniste se fereau de astfel de dovezi incriminatorii atunci sau mai tarziu in istorie), cenaclul nu a mai primit sprijinul forurilor comuniste studentesti in 1983, fiind scos de la Clubul Universitas (de pe Brezoianu), si-a cautat alte tutele, mutandu-se o vreme la Clubul Feroviar, apoi la Complexul de agrement studentesc din Tei. A fost evocata figura pitoreasca a tovarasei Clatici (pitoreasca in masura in care obtuzitatea poate fi privita acum cu condescendenta si cu zambetul pe buze), activista care i-a adus la cunostinta mentorului cenaclului ca un grup (fie el si literar) este ceva periculos, iar precizarea lui Nicolae Manolescu ca este un grup elitist a aruncat-o in panica, fiind ceva mult mai grav in ochii aparatului de partid si de stat. De altfel, 1983 este un an decisiv al istoriei noastre, marcand inceputul sfarsitului: surubul s-a strans definitiv nu numai in lumea literara. Incepea o perioada neagra, neagra la propriu si la figurat: rationalizarile la energia electrica, termica, la alimente, medicamente, la bunuri de supravietuire vor arunca Romania intr-un intuneric inspaimantator. Totul coroborat unei demente incercari de a inabusi orice gandire libera printr-un control absolut a tot ceea ce se publica, a tot ceea ce se punea pe scenele teatrelor, a tot ceea ce se presupunea creatie. Pe acest fond a fost interzis si Cenaclul de Luni, alaturi de interzicerea multor altor posibile manifestari care s-ar fi abatut de la linia partidului.

In plina maturitate, lunedistii s-au regasit cu aceeasi pofta de ludic si in acelasi cult al solidaritatii de grup. Sunt multi profesori universitari (Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu), sunt in structuri de conducere a unor institutii culturale (Radu Calin Cristea, Doru Mares, Magda Carneci), sunt editori cu mare influenta (Calin Vlasie), sunt fermenti literari (Florin Iaru, Traian T. Cosovei). Sunt prezenti acolo unde si de unde se poate face si istorie literara, sub constanta binecuvantare a mentorului Nicolae Manolescu.