Crăpături vizibile
Cartea începe cu debutul Marii Recesiuni, cu câţiva ani înainte să înceapă seria mea de articole dedicate „Marii Divizări“. Prima selecţie a fost publicată de Vanity Fair în decembrie 2007, exact luna în care economia Statelor Unite a alunecat într-o perioadă de scădere care se va dovedi a fi cea mai rea de la Marea Depresiune.
În cei trei ani precedenţi, eu, alături de un mic grup de alţi economişti, avertizasem asupra imploziei iminente. Semnalele de alarmă erau, de fapt, vizibile pentru oricine voia să le vadă – dar prea multă lume făcea prea mulţi bani! Petrecerea era în toi – numai câţiva de la vârf aveau invitaţii, însă nota de plată urma s-o plătim noi, ceilalţi. Din nefericire, cei despre care se presupunea că garantează menţinerea economiei în stare de echilibru aveau legături mult prea strânse cu cei ce organizaseră petrecerea şi aveau parte de toată distracţia (şi câştigau o groază de bani). Tocmai de aceea sunt incluse aceste capitole aici, în prefaţă. Mecanismele prin care a luat naştere Marea Recesiune se întrepătrund cu cele care au dus la apariţia marii divizări a Americii.
Mai întâi, să fixăm cadrul: a existat un uriaş boom economic în anii 1990, alimentat de o bulă speculativă a acţiunilor din sectorul înaltei tehnologii, care şi-au crescut preţurile în ritm ameţitor, dar după ce bula s-a spart, economia a alunecat în recesiune, în anul 2001. Remediul-panaceu, bun la toate, preferat de administraţia preşedintelui George W. Bush era o reducere de taxe – şi mai ales una destinată celor bogaţi.
Pentru cei din administraţia Clinton, care se dăduseră peste cap să reducă deficitul fiscal, acesta a fost un gest neliniştitor, din multe puncte de vedere. A adus înapoi deficitele – aruncând pe apa Sâmbetei toate eforturile depuse în precedenţii opt ani. Administraţia Clinton amânase investiţiile în infrastructură, în educaţie şi în programe de ajutorare a săracilor, totul în scopul reducerii deficitului. Nu fusesem de acord cu unele din aceste măsuri – consideram că raţiunea economică ar fi dictat să facem investiţii în viitorul ţării şi, în plus, mă temeam că o administraţie ulterioară ar putea face praf şi pulbere aceste victorii greu cucerite, în scopuri mult mai puţin nobile.
După ce economia s-a afundat în recesiunea din 2001, factorii de decizie politică au ajuns la consens în privinţa necesităţii ca economia să primească un stimul. Un mod de asigurare a acelui stimul mult mai bun decât reducerea pe care Bush a aplicat-o taxelor pentru cei bogaţi ar fi fost aceea de a demara investiţiile pe care le amânaserăm. Eram deja preocupat de inegalitatea crescândă din ţară, iar aceste reduceri inechitabile de taxe nu făceau decât să înrăutăţească lucrurile. Mi-am început articolul din New York Review of Books intitulat „Pericolele din planul lui Bush de taxare“ („Bush’s Tax Plan – The Dangers“, 13 martie 2003) după cum urmează: „Rar s-a întâmplat ca atât de puţini să ia atât de mult de la atât de mulţi“.
Şi mai grav, eram de părere că reducerile de taxe vor fi relativ ineficiente. Ceea ce s-a dovedit corect. Iată o temă la care voi reveni frecvent în această carte. Inegalitatea slăbeşte cererea agregată şi economia. Inegalitatea crescândă din America împingea banii de la baza piramidei spre vârf şi, dat fiind că americanii aflaţi la vârf cheltuiesc o parte mai mică din banii lor decât cei aflaţi la bază, are loc o diminuare generală a cererii totale. Pe parcursul anilor 1990, am mascat această deficienţă prin crearea bulei speculative cu acţiunile firmelor de înaltă tehnologie – un boom al investiţiilor. Dar odată cu spargerea bulei, economia a intrat în recesiune. Răspunsul lui Bush a fost o reducere de taxe destinată celor bogaţi. În condiţiile în care consumatorii îşi făceau griji pentru viitorul lor, stimulul sperat pentru economie din partea reducerilor fiscale ale lui Bush a fost unul anemic. Venit să se adauge peste altă reducere de impozit asupra câştigurilor de capital – în plus faţă de cea acordată cu câţiva ani înainte de preşedintele Clinton –, el n-a făcut decât să încurajeze şi mai mult speculaţia. Dat fiind că avantajele sale au ajuns covârşitor la cei foarte bogaţi, această reducere de taxe a fost extrem de ineficace şi, de asemenea, a accentuat şi mai puternic inegalitatea.
Cele mai eficiente instrumente pentru consolidarea cererii şi îmbunătăţirea egalităţii sunt politicile fiscale – politicile privind taxele, impozitele şi cheltuielile publice, hotărâte de legiuitorii din Congres. Politicile fiscale inadecvate pun o presiune suplimentară pe politicile monetare, care intră în responsabilitatea Rezervei Federale. Fed-ul poate (uneori) să stimuleze economia prin reducerea ratei dobânzii şi relaxarea reglementărilor. Dar politicile monetare de acest fel sunt periculoase. Prescripţiile lor ar trebui să poarte o etichetă mare: „A nu se folosi decât cu maximă prudenţă şi sub stricta supraveghere a unor adulţi care înţeleg pe deplin riscurile”. Din păcate, cei însărcinaţi cu administrarea politicii monetare nu citiseră niciodată o asemenea etichetă; şi erau nişte fundamentalişti ai pieţei cât se poate de naivi, convinşi că pieţele sunt întotdeauna eficiente şi stabile. În timp ce subestimau riscurile la care politicile lor supuneau economia – ba chiar şi bugetul guvernamental –, nu părea să le pese câtuşi de puţin că inegalitatea creştea văzând cu ochii. Rezultatul este bine cunoscut acum: au deschis calea unei bule speculative, iar politicile lor au dus la o creştere fără precedent a inegalităţii.
Fed-ul a menţinut focul aţâţat sub cazanul economiei cu o politică a dobânzilor reduse şi a reglementărilor laxe. Dar metoda n-a funcţionat decât prin crearea unei bule speculative pe piaţa locuinţelor. Ar fi trebuit să le sară în ochi tuturor că bula imobiliară şi boomul consumului la care aceasta a dus nu puteau fi decât nişte paliative temporare. Bulele se sparg întotdeauna. Orgia noastră consumistă a făcut ca 80 la sută dintre americani să cheltuiască, în medie, o sumă care echivala cu 110 la sută din venitul lor! În anul 2005, la nivel de ţară, ne împrumutam cu peste 2 miliarde de dolari din străinătate. Nu era sustenabil şi, ca să-l citez pe unul din predecesorii mei în funcţia de preşedinte al Consiliului Economic Consultativ, în discursurile şi articolele mele am avertizat în mod repetat că ceea ce nu se poate susţine nu va fi susţinut.
Când Fed-ul a început să majoreze rata dobânzii, în 2004 şi 2005, eu am prevăzut că bula imobiliară se va sparge. Nu s-a spart, în parte pentru că ni s-a oferit un soi de respiro: dobânzile pe termen lung nu au crescut în paralel. Pe 1 ianuarie 2006, am prezis că acest lucru nu va putea continua. Bula chiar s-a spart, nu după mult timp, dar e nevoie de o perioadă între un an şi jumătate şi doi ani pentru ca efectele să fie resimţite pe deplin. Aşa cum am scris curând după aceea: „Exact cum colapsul bulei imobiliare era previzibil, şi consecinţele sale sunt la fel...”. Câtă vreme, „după unele estimări, peste două treimi din creşterea producţiei şi a ocupării forţei de muncă pe parcursul şultimilorţ şase ani ... şsuntţ legate de piaţa imobiliară, reflectând atât construcţiile noi, cât şi faptul că proprietarii îşi ipotechează locuinţele ca să susţină o orgie a consumului”, nici n-ar fi trebuit să fie o surpriză că scăderea economică ulterioară avea să fie una adâncă şi prelungită.
Articolele incluse în această primă secţiune a cărţii descriu politicile economice care au deschis calea pentru Marea Recesiune. Unde am greşit? Cine e de vină? Deşi celor de pe pieţele financiare, de la Fed şi de la Trezorerie, tare le-ar plăcea să poată pretinde că pur şi simplu s-a întâmplat – ca o inundaţie imposibil de preîntâmpinat, care loveşte o dată la o sută de ani –, eu am crezut atunci, şi cred cu încă şi mai multă tărie acum, că a fost criză artificială, provocată de mâna omului. A fost ceva ce grupul de 1 la sută (de fapt, o fracţiune infimă a acelui 1 la sută) ne-a făcut nouă, celorlalţi. Faptul că s-a putut întâmpla a fost în sine o manifestare a marii divizări.
CUM SE PROVOACĂ O CRIZĂ
Că Marea Recesiune făcuse victime e clar. Dar cine au fost făptaşii acestei „crime“? Dacă ar fi să-i credem pe cei de la Departamentul de Justiţie, care nu au formulat acuzaţii împotriva niciunuia dintre conducătorii marilor bănci care au jucat un rol principal în această dramă, a fost o crimă fără niciun făptaş. Eu nu cred aşa ceva, şi nici majoritatea americanilor. În trei din articolele republicate aici, încerc să aflu cine a omorât economia Americii, să schiţez traseul în timp care ne-a condus spre această situaţie. Am urmărit să sap mai adânc şi să merg mai mult înapoi, fiindcă povestea era mai complicată decât răspunsul standard: „Băncile au dat prea multe împrumuturi şi oamenii s-au împrumutat prea mult“.
Mi-am pus întrebarea: ce ne-a adus în această situaţie? Era vorba despre incompetenţă şi judecată greşită. Războiul din Irak, prost gândit şi prost executat, ale cărui costuri se vor cifra în cele din urmă la trilioane de dolari, era cel mai elocvent exemplu. Dar vina principală eu o atribui unei combinaţii între ideologie şi presiunea venită din partea grupurilor de interese – aceeaşi combinaţie care a dus la inegalitatea crescândă din ţară. În mod special, acuz convingerea că pieţele lăsate libere ar fi necesarmente eficiente şi stabile. Ar trebui să ştim că nu-i aşa: fluctuaţiile economice majore au caracterizat capitalismul de la bun început. Unii au avansat ideea că tot ce trebuie făcut este ca guvernul să asigure macrostabilitatea – de parcă eşecurile pieţei apar numai în macrodoze! Eu avansez altă idee: macrocrizele nu sunt decât vârful aisbergului; mai puţin vizibile sunt miriadele de ineficienţe. Criza în sine aduce dovezi din belşug: colapsul pieţei a fost rezultatul unei serii întregi de eşecuri în managementul riscului şi în alocarea capitalului, greşeli comise de instituţiile creditoare, de băncile de investiţii, de agenţiile de rating al creditului – practic, de milioane de actori din sectorul financiar, dar şi din alte domenii ale economiei.
Dar eu consider de asemenea că a fost vorba de mai mult decât de o mică doză de ipocrizie din partea celor care susţineau cauza pieţelor libere, lucru din nou dovedit în Marea Recesiune: partizanii din gură ai pieţei libere au fost mai mult decât dispuşi să accepte ajutorul statului – inclusiv prin acţiuni masive de salvare financiară. Politicile de acest fel distorsionează economia, bineînţeles, şi duc la o performanţă economică mai slabă; dar, în concordanţă cu tematica acestei cărţi, ele au şi consecinţe asupra distribuţiei veniturilor: mai mulţi bani merg spre cei din vârful piramidei, în timp ce nota de plată o achită ceilalţi.
Gândindu-mă cine a ucis economia, numărul unu pe lista de suspecţi este preşedintele de la vremea aceea. „Consecinţele economice ale domnului Bush“ detaliază unele dintre consecinţele economice ale administraţiei Bush. Deşi conservatorii spumegă împotriva deficitelor, par să aibă un talent deosebit pentru crearea lor. Deficitele mari au început să caracterizeze economia americană odată cu preşedintele Reagan, şi abia odată cu preşedintele Clinton au început să se transforme în excedente. Dar, cât ai zice peşte, Bush a inversat mersul lucrurilor – cea mai masivă schimbare de parcurs (în direcţia greşită) din istoria naţiunii –, în parte, ca rezultat al faptului că a plătit două războaie cu cartea de credit, în parte, din cauza reducerilor de taxe pentru cei bogaţi şi în parte ca urmare a largheţii arătate companiilor farmaceutice şi expansiunii altor forme de bunăstare corporatistă – tot mai multe „pomeni“ acordate corporaţiilor bogate dintr-o gamă variată de sectoare, unele mascate în sistemul fiscal sau ca garanţii, altele neruşinat de pe faţă. (Şi toate acestea, chiar în timp ce noi mai tăiam din programele de asistenţă pentru săraci, pe motiv că nu ni le putem permite.)
Aşa cum am scris în repetate rânduri, deficitele nu sunt neapărat o problemă: nu şi dacă banii sunt cheltuiţi pentru a face investiţii, şi mai ales nu dacă aceste cheltuieli se fac atunci când economia e anemică. Dar deficitele Bush erau deosebit de problematice: ele au avut loc într-o perioadă de aparentă prosperitate, chiar dacă prosperitatea aceea n-a ajuns decât la foarte puţini. Banii s-au cheltuit nu pentru întărirea economiei, ci ca să îngraşe conturile câtorva corporaţii şi buzunarele celor 1 la sută. Cel mai neliniştitor a fost că întrezăream furtuni în viitor – vom avea cele de trebuinţă ca să trecem cu bine prin ele? Vor începe atunci conservatorii, din nou, să pretindă prudenţă fiscală, impunând austeritatea într-un moment în care economia avea nevoie disperată tocmai de medicamentul contrar?
Cel mai important pentru această carte, anii Bush au fost marcaţi de inegalitate crescândă, situaţie pe care el nici n-a recunoscut-o, nici n-a făcut nimic în privinţa ei – doar a agravat-o. Acesta a fost un articol scurt şi nu puteam veni cu o litanie completă a tot ceea ce nu se făcuse bine. Nu am remarcat că, în timp ce inegalitatea cunoscuse o uşoară îmbunătăţire în anii Clinton, venitul americanului reprezentativ (venitul mediu), ajustat cu inflaţia, practic a scăzut sub Bush – ceea ce era valabil chiar înainte ca recesiunea să înrăutăţească lucrurile şi mai abitir. Mai mulţi americani nu aveau asigurare de sănătate. Şi se confruntau cu mai multă nesiguranţă – un risc mai mare de a-şi pierde locurile de muncă.
Dar cel mai deplorabil eşec al lui Bush a fost, probabil, crearea condiţiilor pentru instalarea Marii Recesiuni, subiecte pe care le tratez mai amănunţit în următoarele două capitole. Reducerile de taxe pentru bogaţi, introduse de Bush, despre care vorbeam mai sus, joacă roluri proeminente în această dramă – în acelaşi timp în care n-au furnizat cine ştie ce stimul, ele au exacerbat inegalitatea deja mare din ţară. Ele ilustrează o a doua tematică, la care voi reveni ceva mai departe în cuprinsul cărţii de faţă şi pe care deja a preluat-o Fondul Monetar Internaţional (FMI), organizaţie deloc renumită pentru asumarea unor poziţii „radicale“: inegalitatea este asociată cu instabilitatea. Provocarea crizei din 2008 exemplifică modul cum se întâmplă acest lucru: băncile centrale creează bule speculative, ca reacţie la o economie slăbită din cauza inegalităţii crescânde. Bula se sparge în cele din urmă şi creează haos în economie. (Fireşte, Fed-ul ar fi trebuit să-şi dea seama de acest risc. Dar conducătorii acestei instituţii trădau o credinţă aproape oarbă în pieţe şi, la fel ca Bush, care îl reconfirmase pe Alan Greenspan în funcţia de şef al Fed-ului, iar ulterior îl numise pe Ben Bernanke – care fusese consilierul său principal pe probleme de economie –, instituţia părea să acorde prea puţină atenţie inegalităţii care creştea văzând cu ochii în ţară.)
În acelaşi timp, ilustrează o a treia temă: rolul politicului. Politicile şi politicul sunt cele care contează. Statele Unite ar fi putut reacţiona în faţa slăbirii economiei prin investiţii în America sau prin aplicarea unor politici care să reducă inegalitatea. Ambele măsuri ar fi dus la întărirea economiei şi la o societate mai echitabilă. Dar inegalitatea economică duce inevitabil la inegalitate politică. Ceea ce s-a întâmplat în America e ceea ce te poţi aştepta să se întâmple de la un stat cu o societate divizată. În loc de mai multe investiţii, ne-am ales cu reduceri de taxe şi înlesniri financiare pentru corporaţii, care i-au avantajat pe cei bogaţi. În loc de reglementări care să stabilizeze economia şi să-i protejeze pe cetăţenii obişnuiţi, ne-am ales cu dereglementare, care a dus la instabilitate şi i-a lăsat pe americani pradă bancherilor.
Din volumul cu acelaşi titlu, în curs la apariţie la Editura Publica
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
