...Din stanga, intra in scena un barbat. Face cativa pasi, se opreste, priveste. Fara graba, fara agresivitate - o privire care ia act. Masiv, nu tocmai tanar, nici frumos din cale-afara, cu un abdomen respectabil, omul emana forta.
Dupa un minut de tacere, cativa spectatori devin nerabdatori; unii isi depasesc stanjeneala chicotind, dar nimeni nu-si poate desprinde privirea de personajul care nu vrea nimic, nu asteapta nimic.
E o prezenta care se impune. Chiar si in relatia cu publicul: dupa alte doua minute, in sala plina ochi (1.200 de persoane!), ai putea auzi musca.
Asa incepe spectacolul cu piesa "Liliom" (premiera: 1909) scrisa de Ferenc Molnar, campion al teatrului bulevardier maghiar, ca induiosatoare "legenda de mahala" relatand "viata si moartea unui vagabond".
Ceva mai tarziu, fata in fata cu fiica femeii cu care traieste, Liliom isi baga dreapta in buzunar si o agita din ce in in ce mai vizibil. Apoi si-o vara direct in pantaloni.
Fata are numai 18 ani si e irezistibil atrasa de el - asta se vede din incrancenarea infantila cu care incearca sa-si dismuleze sentimentul, fara nuante sagalnic-erotice.
Atras el insusi de fata, barbatul incearca s-o menajeze "rezolvandu-se" singur. Dar nu are spor. Citindu-i pe chip crisparea si chinul, fata intervine cu propria-i mana.
N-o sa va vina sa credeti, dar momentul nu are nimic obscen. Cine priveste doar jocul mainilor pierde esentialul, care se citeste pe fetele actorilor. La Liliom citim un amestec de excitatie, suferinta, deruta.
ai, mai ales, faptul ca ar mai fi ceva, ce incearca din rasputeri sa ascunda, un sentiment pe care vrea sa-l reprime. (Pentru un barbat ca Liliom, dragostea intra la capitolul "slabiciuni").
ai ca, procedand astfel, spera sa scape de el (de sentiment, adica) si s-o crute pe fata de o relatie cu un barbat nu tocmai tanar, nu tocmai frumos, traind de azi pe maine, bataus temut si betiv notoriu.
In tot acest timp, inclusiv atunci cand, la sfarsit, isi sterge mana in chilotul propriu, fata are o expresie grava, de atentie incordata, de copil care se concentreaza sa execute bine o treaba de adult.
Fetele actorilor anuleaza absolut tot ce ar putea fi lubric in aceasta scena. Se vede doar suferinta ce precede o mare pasiune cu final tragic.
In montarea realizata la extrem de prestigiosul Thalia Theater din sobrul si inca destul de conservatorul Hamburg, regizorul Michael Thalheimer a dezbracat acest text foarte popular pe la jumatatea secolului trecut de tot balastul operetistic, de toata policromia de iarmaroc, lasand vederii doar filonul tragic, ce se transmite cu incredibila intensitate publicului contemporan.
Sau cel putin acestui public, care si-a radiografiat de mult tabuurile - sistematic, deschis, hotarat.
ai a carui privire trece repede dincolo de aparente care, in Estul continentului, ar mai putea scandaliza. Receptand cu promptitudine si nebanuita emotie mesajul ultim.
Aplauzele si ovatiile au durat cam atat cat tineau si la noi dupa unele spectacole din prima jumatate a deceniului trecut.
ai Richard II de Shakespeare surprinde de la bun inceput. Spatiul construit pe scena de la Berliner Ensemble poate evoca un abator. In dreapta jos, un cadavru.
In descompunere, caci aerul salii vibreaza de zumzet de muste. Dupa acest prolog mut, prima scena: un perete se ridica si da la iveala, in spatele unui tron mai degraba precar, incomod, o masa de biliard.
In jurul ei, in costume de vara moderne, bej, Richard si lorzii, cu tacuri in maini. Pentru Claus Peymann - unul dintre marii regizori ai continentului - istoria nu mai e "marele mecanism" descris de Ian Kott; cu atat mai putin acum, la peste un deceniu de la caderea Zidului.
E mai degraba un joc, in care miza e tronul, chiar viata inconstientului rege. Inconstient, deoarece crede neclintit in mitul dinastiei Tudor, cum ca regele uns e intangibil.
E suficienta, insa, o marunta cearta la biliard, precum cea dintre Mowbray si Bolingbroke. Modul in care regele o rezolva declanseaza tragedia. Pentru Michael Maertens, unul dintre marii actori ai scenei germane, inca un rol urias.
Aparent antipatic, sters, superficial si umoral la inceput, personajul lui castiga in grandoare pe masura ce destinul ii e cuprins de aura tragica. ai sfarseste prin a ne castiga definitiv de partea sa.
Asa cum l-a cucerit pe acel ultim adept al lui care, aproape de final, cand totul era pierdut, scrie grabit pe unul din pereti: "R. II for ever".
La final, pe scena goala, un cadavru solitar. Jocul s-a sfarsit, jocul poate incepe. Sa fie, totusi, un mecanism?
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
