Nu am gasit autor, carte ori document care sa explice de ce isi raporteaza incasii faptele, existenta, doctrina, durata, destinul istoric la Valle Sagrado, defileul sfant, anticamera centrului ceremonialier Machu Picchu - piscul de maretie al Imperiului Inca. Inefabilul nu se explica, ar putea veni raspunsul, pe cat de simplu pe atat de exact. Demonul cunoasterii insa nu-mi da pace si ma intreb necurmat: totusi de ce? Iar zilele petrecute in Valea Sacra a incasilor intra sub dictatura lui "Vreau sa stiu!", scop in care trec pe sub ochii mintii mele toate ipotezele imaginabile.
Cea mai plauzibila pare asta: natura fizica a vaii e croita de furia raului Urubamba, care leaga in drumul sau meandrat o salba de asezari (morfologia geografica); pe masura ce le strabati, ele se inlantuie intr-o mirabila poveste sub forma unui quipu (rozariu, sirag de matanii) si calatoria devine invocatie, rugaciune, prin pierderea bagajului real si transferul acestuia intr-unul sacral (spatiul fizic devenit metafizic).
Valea Sacra
Rostim uneori vorbe cetoase, pline de taina, cum ar fi "sufletul locului", "duhul pamantului", "spiritul" care vegheaza ori "energia" care ne asalteaza, fara insa a le putea defini. Mi se intampla si acum: toate astea exista si amerindienii le simt-presimt, le sorb si se nutresc energetic cu buna stiinta, in chipul cel mai firesc cu putinta. Pamantul este o farama a globalitatii, are intr-insul germenii, gestatia si geniul reconectarii lui la scara Totului, spre a se reintrupa, reintegra si potenta cosmic. Pamantul iti spune singur ce ai de facut spre a-i dezlega minunile - conditia fiind sa-i asculti "vocea", sa-i urmezi "calea", folosindu-i magnetismul, polii energetici. A preschimba profanul in sacru este cea mai inalta cutezanta a omului, prima si ultima sa menire pe pamant, toate celelalte fiind adiacente, tranzitorii si derizorii la scara eternitatii. Asa apare cultura inca in Valle Sagrado, coridorul sfant ce duce la Machu Picchu. Aflam aici cam tot ce au produs durabil si esential incasii cu gandul, fapta si spiritul ingemanate, traduse in universalitate: adoratorii, temple, terase agrare, cetati funerare, ritualuri bizare, strabunii reanimati si idolatrizati, genuni sculptate, pustiul si grotele devenite palate, care dezic aspra natura, toate la dimensiuni megalitice si cu supramasura. Bine, dar unele dintre acestea exista si in alte parti, veti zice, pe buna dreptate; da, ele exista, izolat ori singular, dar nu in inlantuirea, succesiunea, ritmul, armonia si plenitudinea acestui spatiu global, avand calauza "sarpele vedic" care ni se releva enciclopedic.
Satele vaii formeaza un conclav samanic in ceremonial continuu, sacerdotiu care le dizolva in plan general, insa le distinge in plan singular si particular. Terasele agricole andenes sunt opera de sculptura monumentala in salbaticia dureros de frumoasa a naturii, deasupra carora palatele sunt strajerii megalitici care isi impart veghea intre roadele pamantului din gradinile oranduite savant si spiritele stramosilor din gradinile funerare, levitand deasupra celor 6000 de morminte, cel mai mare cimitir prehispanic al continentului (Pisaq); izvoarele fierbinti ale muntilor vesnic inzapeziti Pitusira si Sawasiray se aduna intr-un lacrimatoriu slujind ca altar si scaldator balnear (Calca); targurile unde inca nu a patruns banul si se practica trocul sau liberul schimb de marfuri intre parteneri au solemnitatea reuniunilor confesionale, unde varayoc, primarii satelor quechua, se aduna duminical si dau zeilor roadele pamantesti in schimbul unor favoruri ceresti (Pisaq si Chinchero); inima Vaii Sacre isi revendica titlul de "capitala arheologica a PerAs"-ului (orgoliu local), dar este, mai cu seama, ciudad catedral sau nodul spiritual (Urubamba); finalul acestei orchestratii revine celor sase monoliti de granit porfiric ce strajuiesc altarul dedicat cultului apei, cea mai mare opera sculpturala a Anzilor (Ollantaytambo). Aici se termina drumul cat de cat practicabil (65 km), de unde pelerinajul continua numai pe calea ferata, urmand spumegosul rau Urubamba prin labirintul pietros al stramtului defileu, pana la Aguas Calientes, de unde incepe suisul in Machu Picchu, Golgota mersului pe jos intr-un zig-zag rutier ce danteleaza muntele piramidal si ofera apoteoza cunoasterii inca, aceasta ascensiune inuzuala, de sorginte morala...
Vom ajunge acolo abia in zorii zilei de poimaine, intrucat Ollantaytambo nu-i doar statia de popas pe care drumetul si-o asuma, ci si punctul de sacra cutuma devenit prin vocatie pridvor de meditatie, datatorul de har inainte de a sui in altar; este locul de vis care merita respirat si descris.
Orga de apa
Ollantaytambo e satul-pivot al Vaii Sacre, n-ai unde campa, adasta, senzatia ca esti in altar este coplesitoare. Apelam, conform obiceiului in momente de criza, la politia locala si locotenentul Ignacio Molina e salvator, bun de pus pe rana, volubil pana la frenezie si scrupulos in a-si oferi ospetia. Ordona sa campam sub poarta postului de politie, in Plaza de Armas, si ni se dau cele trebuitoare: curent electric, paza armata, cina la chino, bucatarul chinez al hanului de vizavi si (semn al intimitatii) cheia cabinetului sanitar de uz unipersonal (closet turcesc dotat cu galeata cu apa). Sfintim norocul ce dadu peste noi cu "Concha y torro", vinul chilian ce te prabuseste in somn abisal, unde si visele ne parvin cu greu la noua adresa, fiind rezideti la "capatul lumii", in pridvorul cerului (la 3.400 m altitudine), vegheati de Anzi, pe cand tunetele, fulgerele si ploaia ne orchestreaza tihna pe toata lungimea noptii.
Dimineata e sub bune auspicii: calauza noastra e arheologul Claudio Cumpa, care sapa de trei decenii in situl arheologic al satului si a scos la lumina zilei abia o infima parte (cam 2%) din cele 165 de asezari pre-inca ce compun ansamblul, fiind, zice-se, cel mai mare depozit ceremonialier din Sudamerica. Machu Picchu este piscul acestui iceberg idolatru, emanatia tainei din subsol, maretia ei devenita simbol... Dar sa citim josul, spre a intelege susul: de privesti "poarta", vei pricepe castelul, suna proverbul. Ramanem, asadar, intre blocurile de granit porfiric ("piatra sangerie") provenite din cariera Cachijata, de pe versantul andin, pe al carui plan inclinat au "calatorit", cu incetineli de melc (anul si milimetrii) bolovanii ciclopici de greutate variabila (intre 20 si 120 tone); manevra, transportul si asamblarea lor a durat 70 de ani, pana a se imbuca etans, la taietura precisa, de bisturiu, spun semnele runice ale muntelui sculptat, reasezat si minutios gravat, spre a fi adoratoriul zeilor apei.
"Mesterii titanicei opere sunt los quillque, neamul pre-inca al vaii", zice arheologul Cumpa, care a studiat la viata lui cam 1.500 de asezari amerindiene spre a gasi ipoteze probabile si cunostinte valabile unor sinteze mirabile: grandoarea poporului inca sta in marea lui putere de absorbtie si asimilare a valorilor culturale anterioare lui (huari, quillque, tihuanaco etc.), ordonate si omologate in sistemul imperial piramidal format din trei categorii sociale riguros suprapuse, interdependente si interactive: coscoyaca (aristocratia), payan (mijlocimea, nici nobilime, nici vulg) si colla (prostimea, coada), zice calauza si coboram ca intr-o palnie, in adancimi numai de el stiute...
Quillque este un neam protoistoric sau "poporul de piatra", care s-a ivit, a trait, a gandit, a simtit, a visat si s-a exprimat prin piatra si pentru piatra: a convorbi cu piatra prin asediul de a sculpta muntii si a-i transforma in huacas (locuri sfinte), iata premisa lui de esenta, conditia de existenta. Totul, absolut totul, este incamisana, adica orientat spre Soare-Rasare, spre Munte, spre Condor, spre Zeul-Pantocrator. Strazile sunt taiate in "V" (receptoare de slava); usile au forma de "A" (aspiratia spre celest); fruntile pietroase ale Anzilor sunt gravate de colcas; firidele triunghiulare nu-s ceea ce par a fi (locuinte), ci depozite de ofrande, fagurii nutritionali ai divinitatii, numiti cerros sinceras (sin cera, "fara ceara"), adica numai "mierea pura" a zeilor.
Suntem la "polul ploilor", de unde si aductiunile acvatice ramificate, minutios rafinate ale sanctuarului, concepute ca o grandioasa orga de apa; ele ritmeaza si asaneaza asezamantul sacru intr-o dantelarie de cantilena, slujind prin sonuri de xilofon scaldele rituale ce prefateaza ceremoniile. Dar sa nu pierdem amanuntele: apele merg coborator, in trepte, prin marile artere de piatra ce descresc continuu, pana la a deveni vene mai subtirele, jgheaburi deschise, cat antebratul, ori canalete oculte si labirintice, evoluand subteran, spre a reveni la suprafata si mai gurese decat le stiusem, mai decise a spala, limpezi si purifica alti pelerini si noi contingente de adoratori ai apei, conform ordinii riguros stabilite, pe care numai apa, slujitoarea vietii, o poate pune in ierarhii, simetrii, in ton si semiton, in ample revarsari si subtile taceri. Ultimul organ, ultima treapta si ultimul son din Adoratorium Agua este trapezoidul de piatra in plan inclinat: aici se sacrifica lama, animalul-ofranda, caci scrierea de sange e mesaj catre zeu in prezenta multimii; un soi de vitrina publica sau catafalc de granit porfiric, caci scursorile anatomice ale animalului sunt sfinte, spune traditia, e cel mai bun ferilizant al pamantului...
Ierusalimul Americii
Machu Picchu este orasul sfant inca, precum Cusco, pe care il reproduce miniatural, dar se deosebeste de acesta esential: Cusco e capitala socio-economica, politica, creierul astronomic, astrologic si cultural, in timp ce Machu Picchu este sanctuarul magico-religios, proiectia divina a metropolei sub forma oraselului lilipurtan (700 de metri lungime si 300 latime), aproape o macheta, insa micimea lui confirma monumentalitatea peisajului andin. Este paradoxul acestui mic dar mare orasel, compus din 216 spatii imprejmuite: 80 de incaperi cu patru pereti, tot atatea ateliere si galerii (de trei pereti), 40 de depozite si 16 cladiri publice si temple. Astfel e rezumabil "Ierusalimul amerindian" situat in emisfera occidentala a Americii de Sud, expresia maxima a puterii magico-religioase a culturii inca. Este altarul inaltat pe culmi, in limpezimea pura a Anzilor orientali, in "nodul Delta" sau punctul de maxima concentratie energetica a planetei (la paralela 13 grade, 9 minute si 23 secunde in raport cu Ecuatorul si la 72 de grade, 32 minute si 34 secunde vest de meridianul Greenwich), avand la picioare abisul canionului Urubamba, cu frenezia cultica a Vaii Sacre, strasnic pazit de "muntii cei mai aproape de stele" (cu piscuri ce depasesc 5.000 de metri).
Suim in altar impreuna cu trei dintre sacerdotii lui (antropologii Fernando Astete si Julio CA3rdoba, biologul Gustavo Ochoa Strada), in zorii zilei de miercuri, la orele 6, dupa o noapte ploioasa, cu descarcari electrice si somn intermitent datorita iminentei intalniri cu Illapa, zeul apei, in chiar resedinta acestuia, in "imperiul norilor", caci la Machu Picchu ploile nu contenesc de-a lungul a noua luni ale anului (din august pana in aprilie), cand precipitatiile se transforma in diluviu (2.000 milimetri cubi/ora) si numai sanctuarul ramane serenisim si plutitor deasupra potopului, ca o Arca a lui Noe pe Amerindia oceanica. Aici zeul Illapa este la cota lui de record, opulenta si proba de putere. Avem sansa de a nu fi ceea ce se cheama vizitatori de rand in Machu Picchu, patrundem aici inaintea lumii profane, o data cu preotii locului (arheologi, muzeografi, ghizi, gardieni): suntem in autobuzul cu historeadores, descindem in premiera, evitam tumultul si turma turistica, respiram aerul nerespirat de astmaticii grabei de a vedea totul si nimic, putem medita, navigand liber in oceanul solitudinii si al ziurelului de zi, sub rufele de ceata (camasile zeului ploii) ce cad asupra-ne ca o binecuvantare si se zdrentuiesc in piscurile sublimate de prima geana solara. Mai buna zodie nici ca se putea pentru pelerinajul in Machu Picchu.
Suntem pe o luxurianta peninsula de piatra, in geografia granitului, la frontiera dintre nord-estul (Chinchaysuyo) si nord-sud-estul (Antisuyo) a doua dintre "cele patru patrimi" ale imperiului Cusco, in punctul de maxim magnetism geologic si spiritual, datorate (se zice) concretiunilor de diorita cuartifera (sau tonalita), element petrografic de fina granulatie, gri-obscur, masa compacta, bun conducator de vibratii fizice si metafizice: din el este zidita latura estica a orasului sfant, adica fata lui dinspre soare-rasare. Asa procedam si noi, sa fim in consonanta cu mistica locului: ne cuartificam dioritic toata ziulica, sa fim in "tonalita" cu mediul esentialmente subtil si violent vibratil...
Pacat ca nu gasim sanctuarul asa cum fusese el conceput la marele sau inceput (finele veacului 15), cand bastionul ecleziastic a rezistat timp de 36 de ani conquistei, fiind apoi ocupat, despuiat si pradat de invadatorii spanioli. Se petrece asta in ziua nefasta de 2 februarie 1533, sub comanda capitanului Hernando Pizzaro, care intra calare in sanctuar insotit de 20 cavaleristi, operand cea mai teribila prada a istoriei: distruge idolii, pradeaza casele, fura tezaurul templelor, profaneaza mormintele, arde oracolele si tortureaza sacerdotii - in numele lui Iisus Hristos... Raman in picioare numai zidurile, piatra, granitul, mai ales diorita cuartifera si, desigur, spiritul zeului pantocrator, care nu putea fi nimicit - este prezent si azi, il intuim, il simtim.
Numele primar al sanctuarului este Picchu, zic unii, care inseamna in limba aymara "frunza sfanta de coca" sau zeita Chacana, planta religioasa in care se reflecta constelatia Crucea Sudului, reprodusa intocmai celor de pe pamant, de unde si pofta lor de a o ingera. Verbul picchar este numele conjugat al plantei si indica actul de masticatie a frunzei halucinogene (erithoxylon coca), triplu argument ce rezuma chiar rosturile asezamantului: planta coca este nelipsita din ceremoniile magice oficiate de preotii samani in acest templu al extazului adivinatoriu.
Pieton prin "Orasul Norilor"
Situl arheologic abia insumeaza 20 hectare si se divide in doua sectoare: cele 40 de andenes agricolas (terase agrare) si zona urbana (temple, edificii, vetre de ritual) ambele find cultice, magico-religioase, egale in importanta, caci a cultiva porumbul (planta zeilor) sau fructele este preotia naturii, inseparabila de cea din temple, amandoua hranind (prin rod si cuvant magic) divinitatea. Dubla hrana cultica (rodul terenal si spiritual) se obtinea in Machu Picchu prin efortul tuturor membrilor cetatii ecleziastice, fiecare fiind, conform rangului ierarhic, preotul propriei sale indeletniciri, regasit in suma profesiilor si in simfonia liturgica intonata in cele doua altare: campul descantat si ritualul incifrat - ambele magice.
Preotii razboaielor si ai teraselor agrare erau barbatii, in timp ce preotia de interior revenea femeilor, motiv ca zona urbana sa fie dominata de aqllawasis, asezamintele femeilor claustrate sau manastirile "muierilor pitice", menite sa indeplineasca multele si migaloasele servicii intra muros: erau preotese, vrajitoare, ghicitoare, servitoare si "insotitoare" (cuvantul "curva" e inexistent in erotismul antic). Sistemul despotic si etnocentrist din Cusco se intemeia pe exploatarea nemiloasa a membrilor lui, condamnati la misiuni precise: barbatii erau razboinici, constructori si agricultori, iar femeile erau destinate celorlalte indeletniciri si impartite in "ateliere" ce acopereau toate gusturile societatii (liturgic, vrajitoresc, oracular) si toate meseriile (bucatareasa, tesatoare, subreta, concubina etc). Erau si subampartiri categoriale: prea-frumoasele (guayaruras), acceptabilele (yuracagllas) si uratele (pacoacllas), supravegheate de o stareta, indianca batrana, obligatoriu virgina, care le controla loialitatea, rigoarea in serviciu, curatenia corporala si eficienta muncii. Unele erau "carciumarese": rafinau si distilau chicha (rachiul de porumb), dar le era interzis sa guste licoarea de ritual.
O atentie aparte merita femeile laica (vrajitoare in limbile quechua si aymara). Erau temute si respectate pentru puterile lor supranaturale, caci nu exista domeniu ori taina care sa se sustraga facaturilor: unele pastoreau si manevrau spiritele sacre (wuacayvillaq), altele fulgerul (liviacvillaq), altele aveau in puterea lor mortii (malquivillaq) ori vrajeau destine prin mijlocirea focului (yacarcas). Harul de vrajitoare il acorda cerul, care lanseaza un prim fulger asupra alesei, pe care o ucide, zic miturile, apoi cade cel de-al doilea fulger, care o invie, lasand urme pe corpul schilodit, dar sfintit, o diformitate sigilata spre a fi de toti venerata.
Privelistea orasului e riguros geometrica: are alei, magistrale, piete, centre civice si terase dispuse pe diferite nivele. Dar veritabila lui structura o indica divizarea bivalenta in Hurin Picchu (cartierul oriental) si Janan Picchu (occidental), unite intre ele prin patru cai longitudinale si alte patru transversale; fiecare arondisment fiind format din grupe de case cu anexele de rigoare ce compun laolalta douasprezece unitati simetric dispuse ce acopera toate indeletnicirile; cateva merita vazute mai pe indelete.
Templul Soarelui, bunaoara, este de forma semicirculara si e zidit in curbura naturala a unei stanci de granit, avand peretii din blocuri fin cizelate, ferestre trapezoidale cu protuberante la colturi, o poarta de fina lucratura pe latura nordica si un patio rectangular la vest, cu noua firide intercalate de colonete prismatice: el reproduce fidel palatul Coricancha din Cusco, insa plagiatul este interzis, pare-se, in cultura inca, deoarece un fulger s-a descarcat in gigantica spranceana a portii si a distrus-o, fara a putea fi reconstruita ca la inceputuri, zeul Illapa dand a intelege ca nu agreeaza imitatia si multiplul, ca sacrul rezida numai in unicat. Dar fulgerele aceluiasi zeu iau sub protectia lor un edificiu mult mai modest, dar privilegiat prin fidelitate - Templul Oracol -, situat in extremul vestic al orasului, resedinta vrajitoarelor ce "convorbesc cu fulgerul" si se comporta dupa legile acestuia: adora serpii gigantici, isi fumega idolii cu rasini imiresmate, se imbraca numai in alb, traiesc in zuruit de tobe, canta din trompete de scoica si nu uita sa puna cinabru pe buzele idolului lor dupa fiecare sacrificiu.
Un subiect de imaginatie febrila si contagiune speculativa este colina de granit Usnu, o piramida naturala cu varf retezat pe care bastinasii au sculptat-o in intelesul strict al cuvantului, facand din cel mai inalt punct al Machu Picchu un monument de tripla folosinta: monument zoomorf (in forma de sarpe anaconda cu doua capete, trosnindu-si inelele de piatra), altar magico-religios (ochiul sarpelui devine masa de ritual) si observator astronomic, cunoscut sub numele de Intiwatana: Locul-ce-masoara-Anul Solar, in limba quechua (solstitii, lumina si umbra, pozitia stelelor). Trepte zigzagate de piatra danteleaza roca tronconica pe la mijlocul ei, spre a accede la varf, in piscul de frumusete, pe cand versantii muntelui descresc ca o uriasa toga ce isi multiplica faldurile in cele 400 de terase si ritmeaza trupul orasului sfant prin cantilena vesnic verde a gradinilor suspendate.
Suirea pe cal aduce Marele Trasnet si... scufundarea
Se stie cam tot ce a fost si a trait Machu Picchu in scurta si frenetica sa existenta, cu o singura exceptie: carei cauze i se datoreaza abandonul subit al orasului sfant (vid de viata la sosirea spaniolilor)? Orasul zeilor devenise loc blestemat! Cea mai frecventa dintre ipoteze explica exodul prin "Marele Trasnet" trimis asupra-i, care a detonat in Templul Soarelui, fisurand in doua altarul acestuia, arsura tatuand de la est la vest corpul semicircular al edificiului. Fenomenul meteorolgic este perceput de incasi drept semn fatal, vestind sfarsitul iminet al imperiului lor; nu i se opune nimeni, blestemul este acceptat, asumat de poporul repede emigrat.
Seismologii japonezi lanseaza avertismentul alarmant potrivit caruia blestemul vibratil nu a incetat nici o clipa pe parcursul celor 435 de ani trecuti de la trasnet; el opereaza si azi in modul cel mai parsiv cu putinta: s-a instalat definitiv aici, la "polul ploii", din care si-a facut aliat de lunga durata si nu mai este cum il stiuram, exploziv, guraliv si spectaculos, este intru totul silentios, asiduu, persuasiv, cu masurabila eficienta si cumularea zilnica a daunelor produse, scufundand Machu Picchu cu 10-20 de centimetri anual. E deplasarea (hai sa zicem) "minuscula", dar de enorme consecinte. Guvernul peruan nu da crezare expertizei din motive lesne de inteles (crah turistic, pierderea unui simbol, orgoliu national etc.), in timp ce Societatea Internationala "Nueva Acropolis", sponsor si patron spiritual al sanctuarului, lanseaza un SOS, urmare a avertismentului nipon, cerand prin glasul a 10.000 de voci (numarul membrilor sai activi din 40 de tari ale lumii) gestionarea decenta a acestui patrimoniu de cultura, istorie, filozofie si arta al umanitatii.
Decenta intarzie insa, ca pretutindeni in lume, pe cand afluxul turistic creste o data cu beneficiile, cu nepasarea si tumultul profan, incat "Ierusalimul Americii" se scufunda lent si ireversibil in abisul misterelor din care s-a intrupat si unde se reintoarce necurmat, neimpacat, devastat, profanat.
- Cum se poate una ca asta? il intreb pe Mario Morveli Salas, uiltimul sacerdot, deja raspopit, devenit doctor in antropologie si sociologie antica; citadela asta care a sfidat secole in sir legea gravitatiei si s-a impus ca senzor sigur al comunicarii cu divinitatea se poate dezice, totusi, incetandu-si misiunea si emisiunea? Cine-i vinovatul?
- Poate insusi Manco CA!pac, intemeietorul care, nesocotind legea, nu a rezistat tentatiei de a sui primul in spinarea acelui animal bizar, necunoscut indienilor (calul) si - tot primul - de a folosi unealta diavolului (arma de foc). Pacatul originar aduce cu sine blestemul...
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
