Cartea întâi: Moartea unui tată
„Knausgård a rupt barierele romanului autobiografic.” – exclama Jeffrey Eugenides
Devenit părinte, Karl Ove Knausgård se regăseşte în faţa propriului eu, un puşti sensibil, care creşte în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente şi a unui tată cu accese de mânie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniştite, pasiunea pentru rock compun cu o onestitate dureroasă romanul unui adolescent hipersensibil. O călătorie afectivă de o fidelitate absolută, o explorare proustiană a propriului trecut, o poveste deopotrivă intimă şi universală, care pune problema capacităţii literaturii de a descrie viaţa, doar viaţa, în toate aspectele ei.
„... extrem de sincer, Knausgård... vrea să ne introducă în cotidianul vieţii, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forţa lucrurilor, absolut obişnuit, pentru că ni se întâmplă pe tot parcursul vieţii şi tuturor...” – The New Yorker
„O reuşită rară. Nici un scriitor din generaţia sa nu egalează combinaţia lui Karl Ove Knausgård de talent, stil, spirit de observaţie şi originalitate...” – Dagens Næringsliv
Pentru inimă, viaţa e simplă: bate atâta timp cât poate. Apoi se opreşte. Mai devreme sau mai târziu, într‑una din zile, această mişcare pulsatorie încetează de la sine, şi sângele începe să se scurgă către cel mai de jos punct al corpului, unde se adună într‑un mic bazin, vizibil din afară ca o pată întunecoasă şi moale pe o piele tot mai albă, în vreme ce temperatura corpului scade, membrele înţepenesc şi intestinele se golesc. Aceste schimbări din primele ore au loc atât de încet şi se derulează cu o asemenea siguranţă, încât aproape că poartă ceva ritualic, ca şi cum viaţa ar capitula după reguli bine stabilite, un fel de gentlemen’s agreement, după care se ghidează şi reprezentanţii morţii, de vreme ce aşteaptă până când viaţa se retrage ca să înceapă invazia noului teritoriu. Dar atunci, aceasta este ireversibilă. Roiurile enorme de bacterii ce încep să se răspândească spre interiorul corpului nu mai pot fi oprite. Dacă ar fi încercat să pătrundă cu doar câteva ore mai devreme, ar fi întâmpinat imediat rezistenţă, dar acum totul este calm în jurul lor, şi ele înaintează tot mai adânc în umezeală şi întuneric. Ajung la canalele Havers, la criptele Lieberkühn, la insulele Langerhans. Ajung la capsula Bowman în renes, la coloana Clarke în spinalis, la substanţa neagră în mesencephalon. Şi ajung la inimă. Ea e în continuare intactă, dar lipsită de mişcarea căreia întreaga ei alcătuire îi e menită, având ceva ciudat de pustiu, ca o construcţie pe care muncitorii au trebuit să o părăsească în grabă, s‑ar putea crede, lăsând vehiculele nemişcate, strălucind aurii în contrast cu întunericul pădurii, barăcile goale, containerele funicularului atârnând încărcate unul după altul în sus pe deal. În clipa în care viaţa părăseşte trupul, el aparţine de‑acum morţii. Lămpile, valizele, covoarele, clanţele, ferestrele. Pământurile, dâmburile, pâraiele, munţii, norii, cerul. Nimic din toate acestea nu ne este străin. Suntem în permanenţă înconjuraţi de obiecte şi fenomene care ţin de lumea morţii. Totuşi, puţine lucruri ne stârnesc un disconfort mai mare ca vederea unui om cuprins de ea, cel puţin dacă e să judecăm după eforturile pe care le depunem pentru a nu lăsa cadavrele la vedere. În spitalele mai mari, nu numai că sunt ascunse în încăperi discrete, inaccesibile, dar şi căile de acces către ele sunt ferite, cu lifturi şi coridoare proprii la subsol, şi, chiar dacă ne‑am rătăci din întâmplare pe acolo, cadavrele purtate pe rotile sunt întotdeauna acoperite.
Atunci când urmează să fie transportate de la spital, se scot printr‑o ieşire specială şi sunt vârâte în maşini cu geamuri fumurii; în capelă există pentru ele o încăpere separată, fără geamuri; în timpul slujbei de înmormântare stau în sicrie închise până când sunt coborâte în pământ sau arse în cuptor. E greu de imaginat ce scop practic are această procedură. Cadavrele ar putea, de exemplu, să fie transportate, descoperite, pe rotile pe coridoarele spitalului şi duse de acolo într‑un taxi normal, fără să prezinte vreun risc pentru cineva. Bătrânul care moare în timpul unui spectacol de cinema poate foarte bine să rămână aşezat în scaun până când se termină filmul şi chiar pe durata următoarei proiecţii. Profesorul care face atac de cord în curtea şcolii nu trebuie neapărat să fie dus de acolo imediat; nu se întâmplă nimic rău dacă rămâne întins pe jos până când îngrijitorul are timp să se ocupe de el, chiar dacă asta s‑ar întâmpla abia după‑amiază târziu sau spre seară. Dacă o pasăre s‑ar aşeza pe el şi l‑ar ciuguli, ce importanţă ar mai avea? Ceea ce îl aşteaptă în mormânt e oare mai dezirabil doar pentru că e necunoscut? Atâta vreme cât morţii nu ne stau în drum, nu e nici un motiv de grabă, ei nu pot muri încă o dată. Mai ales perioadele friguroase de iarnă ar trebui să fie propice în asemenea circumstanţe. Oamenii străzii care îngheaţă de frig pe bănci şi prin ganguri, sinucigaşii care se aruncă de pe clădiri înalte şi poduri, femeile în vârstă care cad pe scări, victimele încarcerate în propriile maşini contorsionate, tânărul care cade în lac pe jumătate beat după o seară în oraş, fetiţa care sfârşeşte sub roata unui autobuz – de ce toată această grabă în a‑i îndepărta? Decenţă? Ce ar putea fi mai decent decât ca tatăl şi mama fetiţei să o poată vedea acolo, o oră sau două mai târziu, întinsă în zăpadă la locul accidentului, cu capul zdrobit şi întreg trupul la vedere, cu părul îmbibat de sânge, în geaca de puf imaculată? Deschisă către lume, fără secrete – aşa ar fi vrut să rămână. Dar chiar şi această singură oră în zăpadă e de neconceput. Un oraş care nu îşi ţine morţii departe de văzul lumii, în care aceştia pot fi zăriţi zăcând pe străzi sau pe alei, în parcuri şi în locuri de parcare, nu e un oraş, ci un iad. Că acest iad reflectă condiţiile noastre de viaţă într‑un mod mai realist şi esenţialmente autentic nu contează. Ştim că e aşa, dar nu vrem să recunoaştem. Evacuarea morţilor este aşadar o expresie a acestui act colectiv de refulare. Ce anume se refulează nu e, dimpotrivă, deloc uşor de spus. Nu poate fi vorba de moartea în sine, întrucât prezenţa ei în societate este mult prea frecventă.
Numărul de morţi menţionaţi în ziare sau prezentaţi la ştiri în fiecare zi variază întru câtva în funcţie de circumstanţe, dar, de la un an la altul, el rămâne relativ constant şi, de vreme ce e înşirat pe atâtea canale, este aproape imposibil să ne scape. Şi totuşi, această moarte nu pare ameninţătoare. Dimpotrivă, e ceva ce ne dorim şi pentru vederea căruia plătim bucuroşi. Dacă mai luăm în considerare şi cantităţile enorme de moarte produse de ficţiune, sistemul care ţine morţii departe de ochii noştri devine şi mai greu de înţeles. Dacă nu moartea ca fenomen ne sperie, de unde această jenă faţă de cadavre? Ea trebuie să însemne fie că există două feluri de moarte, fie că există o contradicţie între percepţia noastră asupra morţii şi moartea aşa cum se manifestă ea, ceea ce, de fapt, se reduce tot la un singur lucru: esenţialul aici este că percepţia asupra morţii este atât de puternic înrădăcinată în conştiinţa noastră, încât nu numai că suntem zguduiţi văzând cum realitatea deviază de la ea, ci şi încercăm să ascundem acest fapt prin toate mijloacele. Nu ca rezultat al vreunei forme de deliberare conştientă, aşa cum a fost în cazul ritualurilor – de exemplu al înmormântării, ale cărei conţinut şi semnificaţie sunt negociabile în vremurile noastre şi astfel au fost mutate din sfera iraţionalului în cea a raţionalului, din cea a colectivului în cea a individualului –, nu, modul în care ne descotorosim de morţi nu a fost niciodată temă de dezbatere, ci mereu doar ceva ce am făcut, pornind dintr‑o necesitate pe care nimeni nu o poate justifica, dar pe care toţi o recunosc. Dacă îţi moare tatăl afară, în curte, într‑o zi de toamnă cu vânt puternic, îl cari înăuntru dacă poţi sau, dacă nu, îl acoperi măcar cu o pătură. Dar acest impuls nu este singurul pe care îl avem în legătură cu morţii. La fel de frapant ca ascunderea cadavrelor este faptul că mereu îi ducem în cel mai scurt timp posibil către nivelul de la sol. Un spital care îşi transportă morţii sus, care amplasează sălile de autopsie şi morga la etajele superioare ale clădirii este aproape de neimaginat. Morţii îi ţinem cât mai aproape de pământ. Acelaşi principiu îl aplicăm şi agenţiilor care se ocupă de ei: o firmă de asigurări poate fără probleme să aibă birourile la etajul al optulea, dar o firmă de pompe funebre nu. Toate firmele de pompe funebre au birourile cât mai aproape de stradă. De ce se întâmplă aşa nu e uşor de spus; am putea fi tentaţi să credem că totul porneşte de la o convenţie veche care avea un scop cât se poate de practic, şi anume că pivniţa era rece şi de aceea era cel mai potrivit loc pentru a păstra cadavrele, şi că acest principiu a fost păstrat până în vremurile noastre, cu frigidere şi camere frigorifice, dacă nu ar fi gândul că a duce morţii undeva sus în clădiri este, de fapt, împotriva firii, ca şi cum înălţimea şi moartea se exclud reciproc. De parcă am poseda un fel de instinct htonian, ceva din adâncul nostru care ne îndeamnă să ne ducem morţii către pământul de unde am venit.
Fragment dinLupta mea, de Karl Ove Knausgård. Cartea întâi: Moartea unui tată, în curs de apariţie la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
