"O fantomă bântuie prin Europa - fantoma comunismului". Începutul Manifestului comunist (1848) de Karl Marx şi Frederich Engels. Pentru milioane de oameni din spatele Cortinei de Fier, în 1989 un mod de viaţă s-a încheiat. Zidul Berlinului s-a prăbuşit, comunismul a dispărut din Europa de Est şi s-a terminat Războiul Rece. A fost un an revoluţionar care poate sta alături de 1789 sau de 1917. Dar cum era viaţa cu adevărat pentru europenii din Est, care erau încarceraţi propriu-zis în blocul estic?
Etichetele puse de spionii Războiului Rece şi supravegherea poliţiei secrete, represiunea şi activismul disident nu sunt de-ajuns să ne spună toată povestea. După sfârşitul Războiului Rece, unii şi-au amintit de viaţa lor ca fiind "absolut obişnuită", alţii tânjeau după siguranţa şi certitudinile vieţii în comunism, în timp ce şi mai mulţi duceau dorul prieteniei sau al privilegiilor provenite din servirea puterii. Această carte adună mărturia personală unică a câtorva dintre cei ce au trăit în Germania de Est, Cehoslovacia şi România. Amintirile lor evocă starea de spirit, preocupările şi experienţele lumii pierdute a comunismului.
Pentru milioane de oameni din spatele Cortinei de Fier, în 1989 s-a încheiat un mod de viaţă. Zidul Berlinului s-a prăbuşit, comunismul a dispărut din Europa de Est şi s-a termi-nat Războiul Rece. A fost un an revoluţionar care poate sta alături de 1789 sau de 1917.
Dar cum era viaţa cu adevărat pentru europenii din Est, care erau încarceraţi la propriu în blocul răsăritean? Relatările jurnalistice despre spionaj şi supravegherea poliţiei secrete, despre represiune şi acti-vismul disident nu sunt de ajuns să ne spună toată povestea. După sfârşitul Războiului Rece, unii şi-au amintit de viaţa lor ca fiind "abso-lut obişnuită", alţii tânjeau după siguranţa şi certitudinile traiului în comunism, în timp ce şi mai mulţi duceau dorul prieteniei sau al pri-vilegiilor obţinute prin servirea puterii.
Această carte adună mărturiile personale unice ale câtorva dintre cei care au trăit în Germania de Est, Cehoslovacia şi România. Amintirile lor evocă starea de spirit, preocupările şi experienţele lumii pierdute a comunismului.
Cele trei societăţi se deosebeau mult între ele, cunoscând tipuri de conducere foarte diferite.
În Germania de Est, oamenii trăiau sub conducerea dicta-to-rială colectivă a unui partid unic. În România, ei se aflau sub dictatura unei singure familii, a cuplului format din Nicolae şi Elena Ceauşescu. În Cehoslovacia, unde Partidul Comunist a încercat să se rupă de trecutul stalinist, s-a experi-mentat pe termen scurt o formă de conducere comunistă mai democratică. Eşecul acelor reforme, care a urmat invaziei din 21 august 1968, a trimis Cehoslovacia spre două decenii de dictatură şi stagnare, cunoscute ca "era uitării".
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, primul stat comunist al lumii, Uniunea Sovietică, a dus greul luptelor cu nazismul, înregistrând peste 27 de milioane de victime. În mod deloc surprinzător, pe măsură ce victoria se apropia, conducătorul URSS, Iosif Visarionovici Stalin, era hotărât să întărească graniţele vestice ale ţării. Pentru mulţi oameni de stânga, în ciuda domniei terorii, mareşalul Stalin a rămas o figură exemplară, strâns asociată cu eliberarea de tirania nazistă.
Conducerea comunistă din Europa de Est a urmat calea deschisă de tancurile sovietice ale Armatei Roşii prin ţările "eliberate", care au fost curând supranumite "blocul de Est". Acestea erau Cehoslovacia, România, Polonia, Ungaria, Bulgaria şi, iniţial, Albania. Din punct de vedere militar, toate erau semnatare ale Pactului de la Varşovia, menit să apere socialismul internaţional de puterile capitaliste. Iugoslavia, condusă de mareşalul Iosip Broz Tito, deşi era o ţară socialistă, s-a desprins de URSS în 1948.
În urma conferinţelor de la Ialta şi Potsdam din 1945, Europa a fost împărţită efectiv în două sfere de influenţă, între Uniunea Sovietică şi aliaţii din Vest. Germania ocupată a fost divizată în patru zone, iar Berlinul a fost separat în patru sectoare. Se pregătise astfel scena pentru Războiul Rece.
A fost, în esenţă, un conflict ideologic între Vestul capitalist şi Estul comunist, ce cuprindea Uniunea Sovietică şi ţările din Europa Răsăriteană. Winston Churchill a descris, în mod profetic, noul peisaj politic european, într-un discurs ţinut în Statele Unite, în martie 1946. "De la Stettin, de pe ţărmul Balticii, la Trieste, la Adriatica, o cortină de fier a coborât de-a lungul continentului. În spatele ei se află toate capitalele statelor vechi din Europa Centrală şi de Est: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate oraşele renumite şi populaţia din ţările lor au fost atrase în ceea ce trebuie să numesc sfera sovietică, toate fiind supuse, într-o formă sau alta, influenţei sovietice şi, într-un grad foarte înalt şi, în multe cazuri, din ce în ce mai intens, măsurilor de control ale Moscovei (...) Partidele comuniste, care erau neînsemnate în toate aceste state din estul Europei, au ajuns să aibă o superioritate şi o putere dispro-porţionate faţă de numărul membrilor şi au încercat peste tot să obţină un control totalitar (...) Orice concluzii s-ar putea trage din aceste fapte - şi sunt fapte -, cu siguranţă nu aceasta este Europa eliberată pe care am luptat noi să o construim."
Sprijinul pentru comunism şi pentru Uniunea Sovietică a variat foarte mult de la o naţiune la alta. În Cehoslovacia, co-munismul era deja o forţă politică semnificativă înainte de sosirea Armatei Roşii. Din punct de vedere istoric, cehii şi slovacii vedeau în Uniunea Sovietică un prieten. În Cehoslovacia exista, înainte de război, un partid comunist sprijinit de URSS. În 1938, Uniunea Sovietică era singura putere care se declara gata să susţină Cehoslovacia. În mai 1945, la intrarea trupelor sovietice în Praga, acestea au fost primite triumfal. La alegerile libere din 1946, Partidul Comunist a câştigat 38% dintre voturi. A fost cea mai mare demonstraţie de sprijin pentru comunism care s-a manifestat vreodată în Europa de Est printr-un vot democratic. Comuniştii obţinuseră cel mai mare număr de locuri în Parlament şi au avut un rol-cheie în guvernul de coaliţie.
Scriitorul ceh Pavel Kohout, deşi avea rădăcini burgheze, era un tânăr comunist înflăcărat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Motivele convertirii sale la comunism sunt aceleaşi cu ale multor cehoslovaci din vremea respectivă. Era dezamăgit de capitalism, consternat de lăsarea ţării sale la mila lui Hitler de către Marea Britanie şi Franţa, prin Acordul de la München din septembrie 1938, şi i-a sprijinit pe sovietici în 1945. "Tatăl meu nu a găsit nici un punct de sprijin în originea lui burgheză, nici în cunoaşterea a şapte limbi, aşa că a rămas în şomaj timp de patru ani. Drept urmare, prima mea experienţă semnificativă de viaţă a fost criza economică mondială, percepută în această ţară ca un eşec total al capitalismului. Am vrut să împiedicăm Cehoslovacia, care se afla printre cele mai avansate zece ţări, să treacă prin aceeaşi criză pe care o cunoscuse în anii '30.
Al doilea motiv, care m-a impulsionat şi mai puternic, a fost Acordul de la München. Cehoslovacia era văzută ca imaginea eşecului total al democraţiilor vestice. Englezii şi francezii ne-au lăsat de izbelişte în 1938, când Neville Chamberlain a venit acasă cu faimoasa afirmaţie «pace cu onoare». Iar când ţara a fost eliberată de Armata Roşie, terenul era pregătit, după cum au considerat mai toţi locuitorii, pentru schimbarea sistemului şi a protectorului."
Comunismul însemna împărtăşirea unei viziuni revoluţionare despre o lume mai dreaptă. Industrializarea şi colectivizarea aveau să transforme economia. Un nou tip de personalitate socialistă, cu un sentiment colectiv al valorilor, avea să transforme societatea. Principiul călăuzitor avea să fie "de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi".
Europenii din Est au trăit, de fapt, pe pielea lor cu totul altceva decât o astfel de viziune utopică. Ei au avut de-a face cu un nivel extraordinar de control social şi politic, după modelul Uniunii Sovietice a lui Stalin.
Ideologia oficială a comunismului în Europa de Est stalinizată era marxism-leninismul, un amestec de teorii ale lui Marx, Engels, Lenin şi ale lui Stalin însuşi. Teoria marxistă pretindea că, întrucât oamenii au "o falsă conştiinţă", din cauza căreia nu sunt capabili să aprecieze ce este mai bine pentru ei, partidul trebuie să adopte un "rol conducător". În consecinţă, partidul trebuia să fie în "avangardă", acţionând în interesul real al oamenilor, chiar dacă politica lui era contrară voinţei acestora.
"Rolul conducător" însemna că partidul căuta să controleze fiecare aspect al vieţii cetăţenilor. Un alt principiu călăuzitor era ideea "centralismului democratic". În practică, aceasta însemna că fiecare nivel al partidului trebuia să accepte şi să pună în practică decizii luate la nivelul superior. Sistemul îi învestea pe liderii din Biroul Politic (sau Politburo) cu o putere extraordinară.
Totuşi, odată cu puterea partidului apărea şi paranoia. De vreme ce toate regimurile comuniste ale Europei de Est erau impuse din afară, conducătorii se simţeau deseori în nesiguranţă. Nici măcar în cele mai bune momente nu erau susţinuţi de majoritatea electoratului. Acesta este motivul pentru care statele comuniste erau state poliţieneşti.
Din volumul cu acealaşi titlu în pregătire la editura RAO. Traducere de Cristina Vîlceanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
