„Poate din toate spectacolele mele de operă, Lucia a fost cel mai controversat.” – afirmă Andrei Şerban înaintea premierei de la Iaşi cu Lucia di Lamermoor, pe care a mai propus-o în alte două versiuni, de-a lungul anilor, spectatorilor din Chicago şi Paris.
În lipsa de repere cu care se confruntă publicul din România în domeniul operei, acum, în 2014, nu mai putem vorbi despre controverse, ci despre o aviditate a receptării unei creaţii care emoţionează incontestabil. Am văzut Lucia di Lamermoor la Opera Română din Iaşi în a doua distribuţie, cea în care în prim plan se aflau artiştii teatrului, toţi trei debutanţi în rol, respectiv Lăcrămioara Hrubaru-Roată – Lucia, Jean Kristof Bouton – Enrico, Florin Guzgă – Edgardo.
Mâna fermă a lui Andrei Şerban nuanţând potenţialul expresiv cu totul aparte al Lăcrămioarei Hrubaru-Roată, fragilitatea alternând cu o forţă incredibilă, modul în care erau conduse reacţiile „fetei pierdute într-o lume masculină, o lume a intereselor militare şi politice”, ne-a convins încă o dată că acei manageri culturali care consideră din start că în România nu (mai) există potenţial actoricesc şi artistic nu au dreptate. Totul este să îl cauţi si să găsesti acei lideri artistici cu viziune care să-i conducă.
În acest moment, a avea viziune într-o cultură mai puţin importantă ca rezultate proprii, cum este cea română, înseamnă a avea încredere că poţi pune în valoare resursele locale, nu a importa pur şi simplu reţete prefabricate, cu tot cu conţinut. Modul în care ştie Andrei Şerban să pună în mişcare întreaga trupă a Operei din Iaşi, pentru a treia oară într-un timp relativ scurt dupa Troienele şi Indiile galante este fascinant. Şi ne referim atât la ansambluri, cât şi la individualităţi. Cu o voce exprimând perfect stările prin care trece personajul, Lăcrămioara Hrubaru-Roată simte, gândeşte, reacţionează surprinzător, redă vocal şi scenic acea sensibilitate exacerbată pe care o are Lucia..
La fel de convingători din punct de vedere vocal sunt tenorul Florin Guzga, revelaţia ieşeană a stagiunii trecute şi baritonul Jean Kristof Bouton, stabilit de ceva timp la Iaşi, în roluri mai puţin expuse actoriceste decât cel al titularei, dar evoluând în permanenţă pe toate palierele, fără a-l neglija pe cel vocal.
O montare modernă, fără a fi neapărat scandaloasă – deja în al doilea deceniu al secolului XXI nu cred că mai exista reacţii de acest tip, nici chiar la noi – Lucia lui Andrei Şerban este ceea ce ne-am dori să vedem tot mai des pe scenele românesti. O producţie care, fie că iese din tiparele clasice, fie că le păstrează, să reziste în faţa întrebării de ce?. La Andrei Şerban cel mai mic gest, cea mai nesemnificativă mişcare de figuraţie, orice deplasare a decorului răspunde la această întrebare.
De aceea ne convinge, de aceea seduce şi emoţionează, de aceea asculţi fără să te plictiseşti figuraţiile de belcanto compuse în urmă cu două secole de Donizetti pentru un public care trăia în cu totul alt ritm şi care era impresionat de cu totul alte întâmplări şi drame decât ni se se întâmplă nouă acum. Andrei Şerban reuşeşte să ne facă să credem pentru o seară că drama Luciei se petrece aici şi acum, în apropierea noastră, că tipul de violenţe, de confuzii şi de ambiţii lipsite de sens din subiectul operei romantice produc emoţie la fel de bine în zilele noastre, atunci când sunt credibile.
Performanţa reuşită pentru a treia oară de ansamblurile Operei din Iaşi într-o astfel de conjunctură, de data aceasta sub bagheta lui Vlad Iftinca (un tânăr dirijor originar din Iaşi care îşi desfăşoară acum activitatea la Metropolitan Opera din New York), curajul directoarei Beatrice Rancea de a crea din nou condiţiile unui eveniment artistic purtând semnătura lui Andrei Şerban fac istorie. Şi demonstrează că, iată, întâmplător sau nu, astfel de evenimente nu se petrec doar la Bucureşti, ci oriunde în ţară.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
