Marile Cărţi, care pe cei mai mulţi dintre noi ne înspăimântă, marile drame renascentiste printre care am reuşit să ne strecurăm cu abilitate în adolescenţă, ediţiile de clasici, prăfuite, dar atât de elegante şi de neatinse pe raftul lor, toate ne fac să ne simţim vinovaţi că nu le-am frunzărit niciodată.
Pornită în misiunea de a repune marile opere la locul cuvenit, Sandra Newman oferă un ghid de lectură fără pereche, purtându-şi cititorii, în bucle ludice şi erudite, printre delicatese literare captivante, de la grecii antici pe drumul spre modernism, trecând prin paralele între Rabelais şi Southpark, Jane Austen şi Sex and the City, Jonathan Swift şi Jon Stewart, dezvăluind umorul original şi pericolele care au lansat marii autori spre celebritate. Bijuterii pop culture, poveşti cu farse literare, ironii ale sorţii ce i-au copleşit pe titani şi cronici proaste pentru volume ce aveau să devină clasice.
Sandra Newman predă cursuri de literatură şi de creative writing la Temple University şi la Chapman University şi la University of Colorado şi are o intensă activitate publicistică în presa londoneză.
Sandra Newman a reuşit să fie ireverenţioasă, dar nu lipsită de respect. Ea nu se teme să tragă soclul de sub unii dintre autorii noştri sacri şi o face întotdeauna cu dragoste şi, important, în cunoştinţă de cauză. Spre exemplu, atunci când scrie despre Henry James că frazele sale sunt un soi de „Mare Zid Literar“.
În realitate, unele fraze din Cupa de aur pot fi citite şi din spaţiu. Desigur, urmează o discuţie subtilă şi şăgalnică.
Ce înseamnă postmodernismul? Mă scot doar cu introducerea? Acum te poţi bucura de clasici fără nicio teamă, fără niciun complex. „Ghidul de supravieţuire!” te va purta fără nicio durere prin cotloanele literaturii, secol cu secol: de la tragedia greacă antică până la romanul modern trecând prin Beowulf, Chaucer, Shakespeare, poezia romantică, Tolstoi şi Proust. Vei găsi o esenţă inteligentă şi plină de umor despre intriga din coloşii literaturii, definiţii neconvenţionale ale curentelor literare şi amănunte inedite din viaţa titanilor. Fiecare lucrare este clasificată după criteriul importanţei, al accesibilităţii şi lucidităţii, cu note de la 1 la 10. Astfel, vei putea hotărî singur ce merită să citeşti şi ce poţi lăsa pe altă dată, fără niciun sentiment de vinovăţie. Ţi se vor limpezi toate lecturile şi vei înţelege de ce, şi mai ales dacă, trebuie să revii asupra celor abordate. Şi, categoric, te vor face să pari mai deştept decât eşti.
Apar şi americanii
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, americanii au fost prea ocupaţi cu masacrarea indienilor, importul de sclavi, arderea de vrăjitoare şi inventarea democraţiei ca să le mai rămână timp suficient pentru vreun roman din sertar. Dar odată cu secolul al XIX-lea, lucrurile au început să se aşeze. În această perioadă, scriitorii americani au contribuit la crearea ideii americanismului ca nou mod de a privi lumea, eliberat de mii de ani de balast cultural. Adevărat, au făcut-o ignorând cultura băştinaşilor americani, folosindu-se de forme literare europene şi trăind în Europa, ori de câte ori au avut prilejul. Iar individualismul şi teologia lor radicală ar putea părea, la o primă vedere, aidoma Romantismului european – dar, la o privire mai atentă, descoperi că operele lor prezintă în fundal floră şi faună americană. Nu ai cum ignora semnificaţia mulţimii de curcani, ratoni şi sconcşi.
Şi, în sfârşit, diferenţa adevărată şi de durată este că, în Europa, romanticii au fost trataţi, în cel mai bun caz, drept visători incurabili de vise imposibil de pus în practică. În America, aceste visări au devenit centrul ideii naţionale. Libertatea religioasă a fost cuprinsă cu veneraţie în Constituţie, dar şi popularizată prin operele lui Emerson, Whitman şi Twain. Eroul romantic al lui Byron s-a transformat în vagabond singuratic, aşa cum îl întâlnim în oricare mit al cowboy-ilor. America a fost livrată cu extraopţiuni, nobili sălbatici, păduri şi prerii virgine, care au devenit teme în imnurile patriotice. De la discursurile politice şi până la filmele de la Hollywood, aceste idealuri iconoclaste de libertate personală sunt vii şi astăzi, cu mult după ce au dispărut mai toate pădurile, preriile şi nobilii sălbatici.
Realismul nepoftit: Francezii şi ruşii fac echipă ca să deprime lumea
În Anglia, romanul realist începe cu Richardson, Defoe şi Fielding, dezvoltându-se prin mici ajustări, ca într-o acţiune de reglare a imaginii televizorului până la perfecţiune. În Franţa, începe cu o reacţie împotriva romanului romantic, mai exact împotriva epicii liberale a lui Victor Hugo şi George Sand, în stilul „inimii frânte” de soarta celor umiliţi şi exploataţi. Idealurile înalte şi sentimentele frumoase sunau găunos după cinci revoluţii, războaie napoleoniene şi sifilis (de care au suferit toţi realiştii francezi). În esenţă, francezii din această perioadă erau o ceată de degeneraţi roşi de boli, care se omorau între ei şi incendiau biserici ori de câte ori se schimba direcţia dincotro bătea vântul. Departe de idealurile Romantismului.
Prin urmare, o mizantropie extremă caracterizează realismul francez. Scriitorii acordă detaliului o atenţie plină de zel şi meticuloasă, de investigaţie judiciară. Însă nici dacă foloseşti toate lupele şi pensetele din lume nu vei găsi o singură pornire merituoasă în personajele acestui realism. Ocazional, ai zice că se iveşte un strop de blândeţe, dar mărind imaginea, autorul dezvăluie că e vorba de vanitate sau ignoranţă.
Farurile călăuzitoare ale mişcării erau nişte tipi prost-dispuşi şi bolnavi de lux, necăsătoriţi şi neinteresaţi să facă acest pas. De obicei îşi urau părinţii, care, la rândul lor, îi urau. Aveau prieteni, dar tot realişti francezi, cărora aveau prilejul să le scrie lungi epistole, despre dezgustul pe care li-l trezeşte rasa umană. În esenţă, urau.
Realiştii ruşi, nu mai puţin deprimanţi, sunt cu mult mai blânzi. Omenirea este, în profunzimea ei, imperfectă şi sortită pieirii, însă cel puţin autorului îi pare rău. Îi pare rău, dar rămâne neclintit pe poziţii: suntem osândiţi. Şi acum, hai să-i privim pe câţiva oameni, în sine adorabili, cum sunt osândiţi. Ha, ha! Uite-te la zbaterile lor mici şi caraghioase! Vor să nu se mai chinuiască între ei, biete dobitoace mărunte! Eşti aproape dezamăgit, să le vezi neputinţa.
Alarmant este că realiştii nepoftiţi sunt recunoscuţi pentru acuitatea lor psihologică. Pantoful vine perfect, dar e foarte urât. Uneori e vorba de o pereche de bocanci din beton. Când citeşti o grămadă de asemenea romane, obţii efectul psihanalizei. Vei vizita locurile întunecate din inima ta, care nici nu ştiai că există. Vei reveni la suprafaţă înţelegându-te mai bine nu numai pe tine, ci şi condiţia umană. E mult mai ieftin decât psihanaliza, dar nu uita că familia nu-l poate da în judecată pe Flaubert, dacă te spânzuri după ce-i citeşti cărţile.
HONORÉ DE BALZAC (1799–1850)
La fel ca în cazul multor altor mari scriitori de la Renaştere încoace, părinţii lui Balzac au vrut să-l facă avocat. Era atât de puţin înzestrat pentru o asemenea carieră, încât în timpul primului său serviciu de funcţionar, a primit următorul bilet: „M. Balzac este rugat să nu vină în această seară la slujbă, deoarece sunt foarte multe lucruri de făcut.”
Ca scriitor, Balzac a debutat în rol de „negru” şi a produs nouă abisale romane de duzină, publicate sub pseudonime. A pornit şi diverse afaceri, soldate cu eşec, însă nu şi-a pierdut niciodată speranţa că va da lovitura şi va fi bogat şi faimos. Apoi, într-o zi, i-a venit ideea unei serii de romane de prezentare enciclopedică a societăţii omeneşti. Emoţionat la culme, a năvălit în casa surorii sale şi a anunţat: „Sunt pe cale să devin un geniu!” Unii din cititorii noştri, cu fraţi de acelaşi soi, ar putea să se simtă agasaţi la auzul unui asemenea lucru. Spre deosebire de fratele tău, însă, Balzac nu s-a înşelat.
Romanele acestea poartă numele colectiv de La Comedie Humaine (Comedia umană, pentru cei timizi la franceză). Fiind vorba de cărţi produse cu gândul la îmbogăţire, sunt palpitante, scrise de mântuială, de un gust îndoielnic. Personajele trec dintr-un volum în următorul – de remarcat Vautrin, creierul acţiunilor criminale – întreaga serie fiind o telenovelă în formă de carte. Neobişnuit pentru realismul francez (dar inevitabil pentru o soap opera) apar ocazional şi personaje bune – sub forma unor virgine altruiste. Toate celelalte sunt roase până în măduva oaselor de cele mai uimitoare vicii.
Uneori, aşa ca în Eugénie Grandet, unde zgârcitul cade victimă propriei sale orbiri, păcătoşii sunt pedepsiţi. Alteori, însă, au parte de cariere strălucite. Spre exemplu, în Moş Goriot, povestea regelui Lear în versiunea lui Balzac, altruistul Goriot moare în sărăcie, în vreme ce Rastignac nu-şi face scrupule să parvină prin orice mijloace, iar nemernicul şi laşul Vautrin scapă, ca să corupă şi alţi tineri. (Ca o încununare, Vautrin este un homosexual care îi perverteşte pe cei tineri ca să-şi satisfacă o dorinţă diabolică.)
Balzac scrie mai degrabă pe gustul publicului larg, fără să ţină seama de subtilităţi stilistice. În locul sobrietăţii narative a lui Stendhal, întâlnim aici toate înfloriturile absurde ale literaturii de duzină a secolului al XIX-lea. Un citat din Strălucirea şi suferinţele curtezanelor: „Mâinile fetei, de o graţie fără seamăn şi, aşa cum rareori, ori poate niciodată nu se întâlneşte în rândul fetelor foarte tinere, aveau acea catifelare, transparenţă şi paloare, ca ale unei femei ajunse la cea de-a doua naştere.” Cine poate uita mâinile acelea transparente cu care te alegi când naşti cel de-al doilea copil?
Portretele sale sunt hiperbolice şi stridente, având însă în multe cazuri înclinaţii fatale. În vreme ce maşinaţiile personajului cu acelaşi nume din Verişoara Bette sunt absolut incredibile, motivaţiile ei – invidia, frustrarea sexuală, gelozia – sunt reale până la palpabil, ceea ce umple romanul de descărcări electrice. În afară de asta, intrigile neverosimile (după cum se ştie atât de bine) te scutesc de efortul de a întoarce paginile. Tot ele te scutesc şi de efortul de a mai dormi sau de a ajunge la timp la serviciu. Îţi revii după zece ore, cu toate paginile întoarse şi gâtul înţepenit. Din cauza intrigilor senzuale, Balzac e mai puţin deprimant decât realiştii francezi mai convingători, dar nu vă aşteptaţi să vă alegeţi cu un sentiment de înălţare. Adevărata dragoste este mereu înşelată. Toate căsătoriile sunt stabilite doar de dragul banilor sau al titlului. Bunăvoinţa nu rămâne niciodată nepedepsită. Răul este în general răsplătit, deşi uneori poate interveni şi pedeapsa: ce poate fi mai amuzant decât spectacolul dezintegrării unui trup, sub efectul unei otrăvi braziliene bizare?
Aidoma majorităţii realiştilor francezi, Balzac îşi detesta părinţii, care îl urau, la rândul lor. A reuşit să se căsătorească, dar povestea reprezintă exemplul clasic al vieţii unui realist francez. Şi-a pus pirostriile la Kiev, când era bolnav într-un stadiu avansat, apoi a pornit spre casă, chinuit de dureri teribile. Când trăsura a oprit în faţa locuinţei sale, nimeni nu a răspuns la bătăile în uşă, deşi era lumină la fereastră. A rămas afară, în aerul rece al nopţii, ceea ce i-a grăbit sfârşitul. Aşa cum nu i se putea întâmpla decât unui realist francez, mai devreme, chiar în acea zi, servitorul său credincios înnebunise.
LEV TOLSTOI (1828–1910)
Deşi Anna Karenina e favorita absolută, marele şi în acelaşi timp enormul roman al lui Tolstoi a fost Război şi pace, care i-a asigurat şi menţinut până astăzi reputaţia de gânditor. Şi asta nu numai pentru că cititorii au un respect exagerat pentru cărţile lungi (ăsta-i adevărul), ori pentru că lucrările despre războaie se bucură de admiraţie disproporţionată (chiar aşa e). Cartea evocă un milion de momente ale experienţei trăite, încorporându-le şi unificându-le pe toate într-o singură filozofie. Apar sute de personaje, de toate vârstele, sexele şi personalităţile, implicate în Războaiele Napoleoniene (ale generaţiei bunicilor lui Tolstoi), cu un asemenea realism transparent, încât după lectură simţim un soi de nostalgie personală faţă de acele războaie. După cum spunea Isaac Babel, „dacă lumea ar putea să scrie singură, ar scrie ca Tolstoi”.
Demersul lui Tolstoi este menit să arate că suntem cu toţii pioni în mâinile Domnului. Totul e predestinat. Noi nu dispunem – repet, NU DISPUNEM – de liber-arbitru. Napoleon a vrut să invadeze Rusia doar pentru că aşa a vrut Dumnezeu; Nataşa se îndrăgosteşte de Anatoli pentru că aşa a vrut Dumnezeu; şi tu citeşti cartea asta pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Într-o zi, spune Tolstoi, poate vom fi capabili să înţelegem voia Domnului, aşa cum se reflectă ea în istorie. Între timp, însă, e important să reţinem că Napoleon nu a fost un mare general. Napoleon a fost un simplu pion, ca toţi ceilalţi, sau chiar mai mult decât ceilalţi. Şi un francez împuţit.
Tolstoi ar fi putut să demonstreze această teorie şi fără să-l amestece în ea pe Napoleon, iar mulţi cititori ar fi preferat să n-o facă. În Război şi pace, părţile despre război, după cum se ştie, sunt mult mai neinteresante decât cele cu pace. Nu ne înţelegeţi greşit, scenele de bătălie sunt deseori impresionante. Dar Tolstoi opreşte mereu acţiunea ca să ne ţină lecţii despre concepţia noastră greşită că Napoleon ar fi dispus de liber-arbitru.
Un editor abil ar putea să facă un serviciu cititorilor leneşi de pretutindeni, publicând Pacea. O redactare mai riguroasă, tăind multele, foarte multele pasaje care cuprind trăiri religioase, rugăciuni şi discursuri despre iubirea lui Hristos, ar produce un rezultat şi mai interesant. În carte nu ar mai rămâne atunci decât iubire romantică, certuri de familie şi scene de vânătoare. Pe scurt, ar fi Anna Karenina.
Anna Karenina este una dintre lecturile clasice cele mai plăcute. A intrat până şi în lista de preferinţe a lui Oprah (a provocat stupefacţie când, pe coperta noii ediţii, „Oprah” a apărut scris mai mare decât „Tolstoi”). Carte palpitantă, despre adulter în aristocraţia rusă, în care abundă dansul, vânătorile şi reforma agrară. (Da, dar secţiunile de reformă agrară sunt cu mult mai scurte decât cele de război din Război şi pace.)
Romanul începe cu faimoasa frază: „Toate familiile fericite sunt la fel: însă fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.” Se recunosc aici imediat 99 la sută din cititori. Exact ca articolele acelea de lifestyle din Times: STUDIUL UNIVERSITĂŢII STANFORD ASUPRA CUPLURILOR: „TOATE FAMILIILE FERICITE SUNT LA FEL.” Vai, Doamne, cum? Trebuie să aflu imediat!
La fel ca majoritatea studiilor despre fericire, sfatul lui Tolstoi ar fi, pe scurt, să-ţi placă lucrurile cele mai plicticoase, care n-o să-ţi placă niciodată. Şi cum n-o să poţi, adaugă Tolstoi, doar tu eşti de vină dacă îţi sfârşeşti viaţa sub roţile trenului. Rămânem cu mângâierea că romanul durează mult, până să ne arunce pe noi, păcătoşii, în faţa locomotivei. Romanul se ocupă în primul rând de cei nefericiţi, prin urmare cuprinde multe, multe din lucrurile care ne plac, toate încântător evocate. Este recunoscut drept opera perfectă a lui Tolstoi şi nu e nicio ruşine să îl citeşti şi să amâni Război şi pace până la o eventuală vacanţă neverosimil de lungă, aşa cum nu se întâmplă niciodată.
În ambele sale romane mari, Tolstoi improvizează un final care să ne ducă la concluzia că singura viaţă ce merită trăită este cea de om de familie, muncind cot la cot cu ţăranii. Ai putea ridica obiecţii, că nu ai ţărani cu care să munceşti cot la cot. Tolstoi avea o soluţie. Dincolo de idealul vieţii ca ţăran-proprietar era chiar viaţa ţăranilor. Aceşti muncitori simpli se aflau cel mai aproape de Dumnezeu. Într-o societate ideală, acolo ar trebui să ajungem cu toţii. Nu era cazul lui Tolstoi. Muncea cot la cot cu ei, dar îi părăsea ori de câte ori simţea nevoia să stea acasă şi să scrie un roman de o mie de pagini. Mai mult, îşi petrecea toate nopţile în confortul de la el din conac, unde era îngrijit de servitorii săi ţărani, alături de care nu se arăta dornic să lucreze cot la cot. Unul dintre aceşti ţărani era fiul său nelegitim, pe care îl folosea ca vizitiu, în loc să-l adopte sau să-l elibereze sau ceva.
În cele din urmă, divergenţa dintre ce predica şi ce făcea l-a afectat profund. La vârsta de optzeci şi doi de ani, a plecat în lume, ca simplu pelerin, lăsând în urmă conac, ţărani şi familie. Dar a luat cu el un hamal să-i care bagajele şi un medic particular. Şi, în loc să bată drumurile pe jos, după obiceiul etern al hagiilor ruşi, a luat trenul, împreună cu micul său anturaj. Ai fi zis că participă la Turul Ipocriziei – Lev Tolstoi.
Ceea ce a început ca o comedie perfectă s-a încheiat, din nefericire, cu o tragedie. Lui Tolstoi i s-a făcut rău în gară şi şi-a petrecut cele din urmă zile într-un pat improvizat, în sala de aşteptare a staţiei, cu o ceată de discipoli şi reporteri obraznici la uşă.
Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Baroque Books &Arts, colecţia savoir-vivre. Traducere: Mihai Moroiu. Ilustraţia copertei: Cristiana Radu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
