O replică la nunta împărătească
Odată cu nunta împărătească, grandioasă – happy-end al poemului Călin – se desfăşoară şi o nuntă miniaturală, a gâzelor. Se cunună un fluture cu o viorică, iar nuntaşi sunt albinele, furnicile, greierii, ţânţarii, cărăbuşii, lăcustele şi bondarii. Având simţul „efectului de scenă” şi bun-gust, Eminescu a înţeles că fastul căsătoriei dintre Călin şi fata de împărat îl poate obosi pe cititor, printr-o monotonie a măreţiei, şi că ar fi mai bine pus pus în valoare de o replică a întregii ceremonii, în registru fantezist-comic. În commedia dell-arte apărea adeseori, alături de personajul sublim (îndrăgostit, rege, erou ş.a.), un fel de clovn, care îl maimuţărea pe cel dintâi într-un mod simpatic. Procedeul a fost preluat sau reinventat şi de Shakespeare, ca şi de alţi scriitori cu un puternic instinct artistic.
Fluturele este una dintre puţinele insecte care poate juca rolul de bărbat frumos într-o poveste, având graţie şi, acelaşi timp, obiceiul... masculin, de a trece din floare în floare. Poetul, bineînţeles, nu se poate abţine să-l tachineze, ca pe un fante din lumea insectelor:
„O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,/ Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;/ Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,/ Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.”
Foarte înveselitoare este armata de fluturi care îl însoţesc pe mire, având aerul unor burlaci care îl conduc pe un prieten al lor la altar.
Pe mireasă, Eminescu nu o descrie, doar o numeşte, dar numele este suficient pentru a evoca feminitatea. Viorica (viola odorata), pe care moldovenii o numesc toporaş, muntenii –micşunea, iar oltenii – tămâioară (după cum se menţionează în dicţionarul lui Lazăr Şăineanu), are un parfum ameţitor. Nu întâmplător face parte dintre principalele materii prime folosite de industria de parfumuri (inclusiv de firma Christian Dior). Deşi în zona de unde provine Eminescu acestei flori de primăvară i se spune „toporaş”, el a evitat termenul, care ar fi stricat momentul, fiind un substantin masculin.
A ajuns celebru versul cu care începe episodul nunţii gângăniilor (fiind folosit de români cu umor în situaţii care n-au nicio legătură cu nunta miniaturală din Călin): „Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?”
Cu acest vers, Eminescu face trecerea de la registrul stilistic al solemnităţii la cel al amuzamentului. Este ca şi cum ar întoarce un comutator. Defilarea nuntaşilor minusculi este un spectacol de gingăşie şi umor. Îl putem privi şi noi, cu încântare, dar şi mai emoţionant ar fi să ni-l imaginăm pe Eminescu desfătându-se, ca un copil, cu punerea în funcţiune a acestei nunţi-jucărie create de mintea lui. Extraordinare sunt momentele de voioşie ale unui geniu:
„Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,/ Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte şi colaci;/ Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,/ Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur./ Iată vine nunta-ntreagă − vornicel e-un grierel,/ Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;/ În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec/ Somnoros pe nas ca popii glăsueşte -ncet un cântec”.
Acasă la Titu Maiorescu, unde fusese invitat să ia cina, într-o seară de septembrie a anului 1876, Eminescu a citit fragmente din poemul de curând terminat, Călin (file din poveste). Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, a consemnat episodul în jurnalul ei intim, dovedind că a rămas străină de farmecul poemului. Şi aceasta din cauza snobismului, dar şi şi pentru că, în loc să asculte cu atenţie poemul, l-a studiat cu o mare curiozitate pe poet ca bărbat:
„Seara luă iarăşi masa cu noi şi după masă ne ceti pasagii dintr-o nouă poezie. La cetit vocea era plăcut monotonă. Poezia fu găsită de toţi foarte bună, dar eu nu eram de aceeaşi părere, pentru că poezia pomenea mult de licurici şi de multe alte gângănii de tot felul care vorbeau; un gen de poezie care nu mi-a plăcut niciodată, şi mai ales pentru că atunci nu eram în stare să judec farmecul limbii, pe care n'o cunoşteam de ajuns. Cum şedea aplecat peste foile, aşa de caligrafic scrise, ale manuscriptului său, Eminescu avea o înfăţişare mai puţin masivă; bărbia foarte pronunţată şi gura largă se atenuau; fruntea ieşea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumuseţea lor şi tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o uşoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mişcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijtă, poate nespălată.”
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
