Ziarul de Duminică

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXXV)/ de Alex. Ştefănescu

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXXV)/ de Alex....

Autor: Alex. Stefanescu

23.10.2015, 00:03 239

Studii asupra suferinţei

Secvenţele 5 şi 6 din Călin (file din poveste) pot fi considerate scurte studii asupra suferinţei: suferinţa unei fete părăsite de iubitul ei şi suferinţa unui tată care şi-a alungat fiica pentru că a rămas însărcinată cu un necunoscut. Iată că Eminescu s-a gândit şi la aceste situaţii posibile din viaţa oamenilor, infirmând prejudecata că era un poet abstras, „nemuritor şi rece”, interesat  exclusiv de reveriile lui. În ceea ce mă priveşte, am afirmat cu diverse ocazii că opera lui seamănă cu Biblia, nu prin sacralitate, ci prin faptul că în cuprinsul ei poţi găsi citate pentru orice împrejurare.  Revin acum şi – pentru a înlătura orice echivoc − propun alt termen de comparaţie, cu opera lui Shakespeare. Ca şi dramaturgul englez din a doua jumătate a secolului XVI şi începutul secolului XVII, poetul român din a doua jumătate a secolului XIX s-a pronunţat în privinţa a tot ceea ce a frământat sau va frământa vreodată fiinţele omeneşti. Citirea cu luare aminte a operei lui echivalează cu urmarea cursurilor unei facultăţi umaniste.

Suferinţa unei fete pe care a părăsit-o iubitul – fie ea şi fiica unui împărat – este devastatoare, seamănă cu o moarte lentă. Poetul descrie într-un expresiv limbaj popular aspectul cadaveric al feţei ei:

„S-au făcut ca ceara albă, faţa roşă ca un măr / Şi atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr.”

Acestea nu sunt comparaţii inventate de el (deşi ar fi putut oricând inventa unele  mai spectaculoase). Sunt luate din fondul comun al gândirii artistice româneşti. Toţi spunem − şi azi – despre cineva palid că s-a făcut ca ceara, toţi avem în minte un măr roşu când vedeam roşeaţa din obrajii unei fete, toţi sugerăm subţirimea extremă a ceva prin afirmaţia  că acel ceva ar putea fi tăiat cu un fir de păr. Poetul ni se adresează într-un limbaj cunoscut ca să intrăm repede în atmosferă şi să nu ne sperie de la început cu noutatea viziunii sale. Abia după aceea îşi lansează propriile lui imagini pentru a reprezenta suferinţa tinerei femei părăsite:

„Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând,/ Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând./ Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică”.

Am văzut-o pe Meryl Streep (care îşi lucrează atentă rolurile, după observarea îndelungă a comportamentului celor din jur) interpretând într-un film rolul unei femei părăsite de soţul ei; la un moment dat, marea actriţă face exact gestul atribuit de Eminescu eroinei lui: îşi aduce la ochii în lacrimi o şuviţă de păr, parcă pentru a-i ascunde şi, în acelaşi timp, pentru a-şi găsi o naivă ocrotire în faţa dezastrului.

„Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând”... Este de neuitat această imagine a unei femei îndurerate... Versurile care urmează completează şi spiritualizează portretul: „Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând./ Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică”.

Gândirea fixată la nesfârşit asupra uneia şi aceleiaşi suferinţe amplifică suferinţa, o transformă într-o obsesie chinuitoare. Sufletul femeii părăsite este un „suflet bătut de gând” – nu oricine ar putea rezuma atât de bine un complicat mecanism psihologic. Şi nu oricine ar putea sesiza atâtea nuanţe ale îndurerării: „Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică”, „...tu cu ochiul  plutitor şi dureros/ Stai cu buze discleştate de un tremur dureros”, „Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stânge” etc.

Poetul deplânge faptul că, prin plânsul necontenit, se pierde noaptea albastră a ochilor fetei de împărat, „a lor dulce vecinicie” şi apare riscul căderii în bezna compactă a morţii. Şi face o comparaţie tulburătoare între cele două feluri de întuneric:

„Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu/ Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu”.

Suferinţa tatălui care şi-a alungat fiica într-un moment de furie, pentru ca apoi, rămas singur, să simtă un regret sfâşietor este şarjată. Poetul îi face împăratului un portret fantast-satiric, de un pitoresc care îi aminte cititorului că este vorba doar de o poveste:

„O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii./ Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi,/ Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?/ Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac?/ Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!”

Mă întreb dacă tinerii de azi ştiu ce înseamnă câlţi, puzderii, pleavă. Cred că nu ştiu, dar au o anumită idee. Câlţi mai pot fi văzuţi la câte un spermarket cu ustensile pentru bricolaj  − se vând celor care vor să etanşeizeze la instalaţia sanitară îmbinările pe bază de filet. Când îi cumperi, seamănă cu o perucă, astfel încât se poate înţelege comparaţia „ca şi câlţii când nu-i perii”. Puzderii (aşchiile minuscule şi numeroase care sar în toate părţile la meliţarea cânepei) nu mai vede nimeni în vremea noastră, dar cuvântul puzderie cu sensul de mulţime încă se mai foloseşte. Iar pleava, pentru cine n-a asistat niciodată la vânturarea boabelor de grâu, tot înseamnă ceva, ceva mărunt şi fără valoare. Într-un fel sau altul portretul împăratului a rămas inteligibil şi are chiar pregnanţă, în primul rând datorită plasticităţii primei imagini: „O, tu crai, cu barba-n noduri”. Citind aceste câteva cuvinte, chipul bărbatului care uită să se mai îngrijească  fiind copleşit de durere ne şi apare în faţă, pe albul mat al hârtiei sau pe acela luminescent al monitorului.

Foarte inspirată este şi ideea lui Eminescu de a li se adresa şi fetei de împărat, şi împăratului direct, la persoana a doua, mărind impresia de viaţă.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO