Iubirea ca religie
De câte ori ascult cântecul Atât de fragedă..., compus şi lansat de formaţia Mondial în 1969, la 90 de ani după scrierea textului de Eminescu, mă întreb ce ecou ar putea să aibă în conştiinţa tinerilor de azi. Şi îmi spun, sarcastic, că n-ar fi exclus ca ei să-şi închipuie că este vorba de un prozaic... îndemn la slăbire, de genul celor difuzate de mass-media. Realitatea însă mă dezminte. Am citit, pe Internet, comentariile a zeci de tineri entuziasmaţi de frumuseţea, parcă ireală, a versurilor. În lumea Internetului, unde toţi îi terfelesc pe toţi, ca la un concurs de încăierare în noroi, nimeni nu îndrăzneşte să se atingă de poezia eminesciană. Este un respect spontan, nu o teamă de prestigiul culturii. În mod paradoxal, tocmai unii oameni de cultură au descoperit în ultimii ani plăcerea perversă de de a-l minimaliza pe marele poet.
„Pluteşti ca visul de uşor”. Aşa este iubita eminesciană: pluteşte ca visul de uşor. Toate celelalte imagini din poem repetă ideea imaterialităţii şi imponderabilităţii. Textul se dezvoltă ca o serie sinonimică, în plan imagistic, nu lingvistic. Poetul o defineşte şi o redefineşte pe femeia ideală, prin comparaţii succesive, care aduc noi şi noi nuanţări. Portretul pe care i-l face este pictat în culori străvezii, suprapuse:
„Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş”; „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior”; „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din poveşti”.
G. Călinescu a făcut observaţia că Eminescu îşi construieşte personajul feminin din poemul Atât de fragedă...folosindu-se de materiile cele mai diafane. Şi aceasta fără să anatemizeze senzualitatea carnală, fără să se refugieze în asceză. Iubirea nu este înlocuită, la el, de religie, ci devine o religie.
Se pare că nevoia aceasta de diafanitate în dragoste nu s-a demodat încă şi probabil nu s-a demodat vreodată, dacă până şi tinerii de azi, pe care îi credeam atât de străini de poezie, au o emoţie mistică citind poemul Atât de fragedă... sau ascultându-l pus pe muzică.
Apropierea dintre bărbat şi femeie se petrece noaptea, misterios, fiind mai mult o virtualitate, decât un fapt real. Lipseşte lumina reflectoarelor sub care oamenii de azi aşează actul sexual:
„Cât poţi cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci,/ Cu-a gurii tale calde şoapte,/ Cu-mbrăţişări de braţe reci.”
Apoi Eminescu înregistrează momentul psihologic în care femeia se răzgândeşte din motive inanalizabile, numind acest moment, „întunecoasa renunţare”:
„Deodată trece-o cugetare,/ Un văl pe ochii tăi fierbinţi:/ E-ntunecoasa renunţare,/ E umbra dulcilor dorinţi.”
Totul se prăbuşeşte dintr-un capriciu, mod subtil de a defini încă o dată feminitatea, iraţională şi imprevizibilă:
„Te duci, ş-am înţeles prea bine/ Să nu mă ţin de pasul tău,/ Pierdută vecinic pentru mine,/ Mireasa sufletului meu!”
Spiritualizarea imaginii femeii este radicalizată prin proiectarea ei în trecut. Ea, chiar şi când era prezentă, plutea ca visul de uşor. Dar căzută în abisul timpului este şi mai vis decât visul, este o presupunere. Poetul se descrie pe sine întinzând mâna în van după această ipoteză a minţii lui:
„Că te-am zărit e a mea vină/ Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,/ Spăşi-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta în deşert.”
Dintre poeţii care i-au succedat lui Eminescu, numai Nichita Stănescu a dus mai departe această esenţializare a imaginii femeii:
„Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă/ a strigăt dintr-o limbă moartă.// Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari/ era sărată ca sarea slăvită la ospeţe de barbari.”
Între marii poeţi se realizează un fel de colaborare, peste timp, ca şi cum ei ar avea de îndeplinit o misiune secretă, mai importantă decât războaiele, revoluţiile şi căderile de guverne.
Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
