Ziarul de Duminică

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XI)/ de Alex. Ştefănescu

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XI)/ de Alex....

Autor: Alex. Stefanescu

07.05.2015, 23:59 321

Sanctificarea femeii în poezie

Venere şi Madonă  este prima poezie publicată de Eminescu în selecta revistă Convorbiri literare din Iaşi (în numărul din 15 aprilie 1870). Poetul, în vârstă de douăzeci de ani, a trimis-o redacţiei prin poştă, din Viena, reuşind să atragă imediat atenţia asupra lui, deşi nimeni de la Junimea nu auzise până atunci de el.

Este, într-adevăr, cum s-a spus, cel dintâi text cu irizaţii de eminescianism, deşi cuprinde şi destulă retorică teatral-romantică, învăţată de la Heliade şi Bolintineanu. Toate poeziile anterioare, scrise şi ele în stilul declamativ al epocii, sunt lipsite de prefigurări a ceea ce va fi Eminescu mai târziu. Este de mirare cum a reuşit Iosif Vulcan de la revista Familia din Oradea să vadă un mare talent în tânărul de 16 ani, Mihail Eminovici, care îi trimisese poezii naive: De-aş avea... („De-aş avea o floricică/ Gingaşă şi tinerică...), O călărire în zori („Roz-alb'auroră, cu bucle de aur/ Sclipinde-n rubin,/ revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur/ pe-al florilor sân”), Din străinătate („Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se'ncântă,/ Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,/ Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L'a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.”) etc.

În Venere şi Madonă, Eminescu dezvoltă, întâi, ideea subtilă că Rafael a pictat-o pe fecioara Maria plecând de la imaginea zeiţei dragostei din mitologia antică. Că a păstrat ceva din feminitatea acesteia, dar că a transfigurat-o, ca să o reprezinte pe Madona Dumnezeie.

În continuare, pe neaşteptate, poetul evocă o femeie „stearpă, fără suflet, fără foc” din care şi el – asemenea lui Rafael – a făcut un înger. Unii comentatori au găsit comparaţia incoerentă, întrucât Venera care l-a inspirat pe pictor este admirabilă, iar femeia care l-a inspirat pe poet – detestabilă. Dar Eminescu nu o strictă similitudine avea în minte. El se referă, în mod evident, la capacitatea artistului – pictor sau poet – de a sacraliza un personaj feminin, oricum ar fi acesta.

Dintr-o zeiţă a frumuseţii femeieşti ispititoare, Rafael a făcut o sfântă, iar Eminescu a sanctificat şi el, în poezie, un personaj feminin. Poetul regretă că a idealizat-o pe o femeie care nu merita să fie privită cu adoraţie. Explozia sa de furie – specifică certurilor între îndrăgostiţi – îi pune în valoare talentul de pamfletar:

„Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal.”

Este foarte caustică remarca poetului că a făcut dintr-un chicot, simfonie. În  Scrisoarea III şi în Doina această forţă pedepsitoare conferită cuvintelor va ajunge la paroxism, creând impresia că diatribele şi imprecaţiile îi lovesc fizic pe oponenţi, ca nişte palme date peste faţă.

La fel de violentă este acuzaţia dintr-o altă strofă:

„Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune/ De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir”. Noroc că această frază rechizitorială are un caracter livresc, astfel încât cruzimea ei este mult atenuată.

Eminescu forţează şi face să troznească limbajul poetic la modă în epocă. El reinventează cu o forţă calmă poezia, obligând cuvintele să se definească şi să se ordoneze altfel decât până la el.

Versul cel mai frumos şi mai uimitor din Venere şi Madonă  se află  în strofa a doua: „Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet”. Comparaţia are ceva dintr-un act de magie. Nimeni dintre noi nu ştie cum este „gândirea unui împărat poet”, şi totuşi, citind versul, îl înţelegem imediat. Îl înţelegem întâi invers şi anume aflând că gândirea unui împărat seamănă cu un braţ leneş şi voluptuos. Apoi, ştiind parcă dintotdeauna cum este gândirea unui împărat poet, ne repezentăm şi braţul, purificat de concreteţea lui brutală din viaţa de fiecare zi.

Acest vers remarcabil este precedat de unul în care eminescianismul încearcă „din goluri a se naşte”:

„Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet”.

„Marmură caldă” şi „ochi de piatră ce scânteie” sunt forme primitive de oximoron, figură de stil pe care Eminescu o va duce cândva la desăvârşire.

Se mai pot face, în legătură cu poemul Venere şi Madonă, două observaţii amuzante:

Evocând-o pe zeiţa dragostei, Eminescu are în vedere, fără îndoială, nu zeiţa, ci o statuie a ei (nu întâmplător foloseşte cuvântul „marmură”).  Inevitabil, ne gândim la Venus din Milo, opera sculptorului Alexandros de Antioch. Această statuie nu numai că nu are braţ molatic, dar nu are deloc braţe.

Ne putem amuza şi citind în cheie caragialescă finalul poemului, în care poetul cade în genunchi şi îi cere iertare femeii pe care a pus-o la zid într-un acces de misoginism. Parcă asistăm la scena împăcării dintre Veta şi Chiriac din O noapte furtunoasă.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO