Diane Johnson, romancieră, eseistă şi scenaristă ameri¬cană, s-anăscut în 1934 la Moline, Illinois. De două ori finalistă laPulitzer Prize şi de trei ori la National Book Award, a fost demulte ori comparată cu Jane Austen şi Edith Wharton pentrucomediile ei de moravuri despre americani care trăiesc înstrăinătate.
Printre romanele sale, devenite bestselleruri, se numără "LeDivorce" (1997), "Le Marriage" (2000) şi "L'Affaire" (2004). Ascris, de asemenea, biografii ― "Lesser Lives şi Dashiell Hammett:A Life" ― şi, după patru luni petrecute în Iran alături de soţulsău medic, "Persian Nights", comparată cu "Passage to India" a luiE. M. Forster. Inspirată tot de experienţa legată de munca soţuluiei, scrie în 1990 "Health and Happiness", în care înfăţişează viaţaîntr-un mare spital din San Francisco, şi colecţia de povestiri"Opium: Some Travelers' Tales" (1993).
Diane Johnson colaborează frecvent la The New York Times BookReview. A scris, alături de Stanley Kubrick, sce¬nariul la "TheShining" (1980), bazat pe romanul omonim al lui Stephen King.
În prezent, locuieşte la Paris şi San Francisco.
"Le Divorce" este povestea unei americance isteţe şi sexy care vinela Paris să-şi viziteze sora vitregă, pe Roxy, o poetă a căreicăsnicie cu un membru al unei familii de aristocraţi francezi i-aasigurat un loc de invidiat în societatea pariziană. Însă la vie enrose nu prea se regăseşte în căminul familiei Persand: soţul luiRoxy tocmai a părăsit-o pe aceasta pentru soţia cehoslovacă a unuiavocat american. Se aud oare zvonuri de… divorce?
"Le Divorce" a fost ecranizat în 2003, în regia lui James Ivory, cuun scenariu de Ruth Prawer Jhabala şi având în distribuţie pe KateHudson, Naomi Watts, Glenn Close, Leslie Caron, Rona Hartner,Stephen Fry etc. Filmul a fost recompensat cu Premiul Wella pentruregie la Festivalul de film de la Veneţia.
,,Un roman sclipitor despre ciocnirea nebunească a două culturi înOraşul Luminilor... Captivant"(Boston Globe) "Dacă ar fi să-iîncrucişăm pe Jane Austen cu Henry James, rezultatul ar fi DianeJohnson."(San Francisco Chronicle) ,,O excelentă comedie demoravuri."(Los Angeles Times Book Review)
În ziua în care am fost la Chartres, Roxeanne era aproape la felde agitată la gândul că va trebui să-i spună lui Suzanne căCharles-Henri a părăsit-o ca atunci când se petrecuse evenimentulîn sine. Ştia că Charles-Henri probabil nu-i spusese nimic mameisale pentru că nu voia să-i dea veşti neplăcute, să striceatmosfera la prânzul de duminică sau să dea naştere unei discuţii.Bineînţeles, Suzanne a observat imediat că Charles-Henri nu era cunoi; uitându-se la faţa lui Roxy, i-a ghicit îngrijorarea şi,apropiindu-se de obrazul ei pentru sărutul "în aer" de bun venit, aspus:
- Ei, unde e mon enfant?
Iar Geneviève i-a răspuns:
- Sunt aici, grand-mère.
Dar, desigur, Suzanne întreba de Charles-Henri, cel mai mic dintrecopiii ei.
- Am ajuns primele? Voiam să stau puţin de vorbă cu dumneavoastră,a spus Roxeanne.
- Nu, a ajuns şi Antoine cu copiii. Trudi e încă la ţară. Trudieste nevasta germană a lui Antoine. Antoine e un tip chiar bine,înalt şi cu un început de chelie.
- A, şi uite-o şi pe sora ta, Isabel, a spus Suzanne, întorcându-seca să mă îmbrăţişeze, pentru că Roxy presupun că uitase demine.
A sosit şi Charlotte împreună cu familia ei. Charlotte e o frumoasăfără astâmpăr, care se apropie de patruzeci de ani, cu dinţii desus ceva mai proeminenţi (pe aici, ortodonţia e aproape lipsită deimportanţă în comparaţie cu Santa Barbara), părul blond, strâns încoadă, de care se trage mereu şi pe care o scutură, asemenea unuical. Copiii ei sunt cam palizi şi liniştiţi faţă de ea, fiecare cusuita lui de nume: Paul-Louis, Jean-Fernand, Marie-Odile - astadacă am reuşit să le înşir în ordinea corectă. Ceilalţi fraţi ailui Charles-Henri nu ajunseseră încă. În capătul celălalt algrădinii, pe un şezlong, se afla un bărbat în vârstă, cu o pălăriede paie mare cât boneta unei lăptărese. Bărbatul, care ne-a fostprezentat ca oncle Edgar, fratele lui Suzanne, ne făcea semne cumâna, paşnic, din depărtare.
Toţi s-au purtat cu mine cu multă bunăvoinţă, vorbind în engleză,rar şi cu acele vocale impozante de comentatori de televiziunebritanici. Am făcut un tur al casei cu Charlotte, care mi-a arătato ditamai cartea, care se presupunea că este de pe vremea lui Lewisal paisprezecelea, după cum s-a străduit ea să pronunţe Louis înengleză, ca să pot înţelege.
- Pe bune! a spus soţul lui Charlotte, Bob, cu cuvintele unui veselşmecheraş britanic.
În ciuda numelui pe care-l poartă, Bob este francez. Lui Roxy,toată lumea îi vorbea în franceză şi trebuie să recunosc că mi sepărea amuzant s-o aud ciripind, uşor afectată, în limba aceeastrăină şi de neînţeles. Exact ca în gluma aceea: "Simandicoasă?Moi?"
S-a hotărât că vom juca tenis în acea zi toridă de iunie. Antoine ajucat cu soţul lui Charlotte, Bob; apoi eu şi Charlotte am jucat ladublu, cu Antoine şi Bob, Bob fiind partenerul meu. Jucau bine,lucru care m-a surprins, într-un fel. De ce oare? Bănuiesc că şi eiau fost uimiţi să constate că joc bine (printre altele, familia measperase că voi ajunge campioană la tenis, dar planul lor a fostzădărnicit de faptul că nu-mi plăcea deloc să exersez). Oncle Edgaraplauda din punctul lui de observaţie de sub copaci. Roxy păreaîncântată de victoria mea.
Ea nu joacă deloc, nici chiar atunci când nu e însărcinată. Stăteala o măsuţă de pe porţiunea acoperită cu dale de piatră din faţauşilor de sticlă care dădeau în sufragerie şi vorbea cu Suzanne, cuacel zâmbet împietrit pe care ţi-l dă graţia căutată şi pe care eapărea că-l consideră un bun mijloc de a-şi camufla panica şidisperarea.
Oricare ar fi fost sentimentele ei, Roxeanne era obligată să leascundă sub masca politeţii şi a calmului pe tot parcursul mesei,de la kir vermouth, servit ca aperitiv, la soupe aux moules, apoila felul doi, pulpă de miel cu fasole albă, şi până la salată,brânză şi tarte aux fraises. Suzanne îi făcuse un semn cu capulfetei care servea să ia de pe masă tacâmurile lui Charles-Henri, şinimeni nici măcar nu s-a sinchisit că acesta lipsea. Aveau vreunmotiv să-şi pună întrebări? Nu se putea, pur şi simplu, caCharles-Henri să fie plecat cu afaceri sau prins cine ştie peunde?
Până la urmă, s-a dovedit că oncle Edgar nu era chiar aşa debătrân. Dimpotrivă, era un bărbat solid, impunător, pe la vreoşaizeci şi ceva de ani, poate chiar şaptezeci, înalt şi cărunt, cuprivire pătrunzătoare şi nas de general de Vichy, foarte chipeş înfelul lui. Când am intrat în casă pentru prânz, ne-a urmat cu unmers şchiopătat. Atunci am observat că avea o gleznă în ghips, darnimeni nu a dat vreo explicaţie legată de ceea ce i seîntâmplase.
Ajunsesem deja să fiu stânjenită de efortul tuturor de a vorbi înengleză, fiind, cu toţii, forţaţi să folosească o altă limbă decâtcea maternă din cauza imposibilităţii unei singure persoane de avorbi franceză. Încercam să spun câte un "oui" sau "non" pe nasatunci când oncle Edgar, lângă care eram aşezată, mă întreba dacămai vreau brânză sau carne. Încercam să vorbesc o imitaţie defranceză, sperând că ei îşi vor închipui că eu chiar îi înţelegeamşi că, astfel, se vor reîntoarce la limba lor.
- Este foarte amiuzantă povestea cu senateurul vostru, a spus oncleEdgar.
La început, n-am înţeles la ce se referea.
- Tipul cu jurnalele, a spus Antoine.
- În care dădea amănunte despre cum mângâia nişte domnişoare pegenunchi, despre speranţele sale la capitolul erotic. Acum trebuiesă predea instanţei aceste reflecţii personale, a spus oncleEdgar.
Au râs cu toţii.
- Nu, nu, a spus Charlotte, mi se pare că trebuie să le predeacelorlalţi senatori.
Nu-mi dădeam seama dacă se aşteptau la vreun comentariu din parteamea sau a lui Roxy.
- Da, extraordinar, a exclamat Suzanne. Şi se presupune că astfelva afla care-i sunt prietenii.
Au izbucnit cu toţii în râs, veselie care mi se părea, într-un fel,de neînţeles la acel moment. Aveam să aflu mai târziu că motivulera reputaţia noastră de pudici din născare şi a lor de toleranţidin născare faţă de anumite chestii lumeşti, cum ar fi senatoriibătrâni şi femeile tinere.
- Zut, nu mi-ar plăcea deloc să citească colegii mei ce gândescdespre ei, a adăugat oncle Edgar.
Persanzii erau atât de plăcuţi, o încântare să-i priveşti râzând,frumoşi fără excepţie în camera lor simandicoasă cu lambriuri - cutoate astea, parcă nu mă simţeam în largul meu. Parcă eram un copilmic. Mă aşteptam să apară o bonă care să mă ia de acolo atunci cândaş fi încetat să le mai spun lucruri amuzante. Spre uşurarea mea,am constatat că încăpăţânarea lor de a vorbi engleză a început sădispară după a doua sticlă de vin.
- În ciuda a ceea ce se spune deseori, Eleanor de Angoulême nu afost nepoata lui…, a spus oncle Edgar, acela fiind ultimul lucru pecare l-am înţeles, pentru că au început să discute cu toţii nu ştiuce episod din istoria Franţei, în franceză, gesticulândviolent.
După prânz, am băut cafea pe terasă. Charlotte a fumat ţigară dupăţigară. Mi s-a părut ciudat, având în vedere pasiunea ei pentrutenis. Îmi povestea despre şederea ei în Anglia, pe când aveapaisprezece ani, şi despre cum trişau englezii la tenis. N-amcrezut aşa ceva.
- Era foarte dubios cum vedeau ei mingea picând pe linie, spunea eape un ton sever.
Acum ştiu că lucrurile pe care francezii le spun despre englezisunt, probabil, cam aceleaşi cu cele pe care le spun despreamericani atunci când nu suntem prin preajmă. Ceea ce noi numim o"pauză pe franţuzeşte", la ei se numeşte a o şterge englezeşte. Iarbucătăria plasată în camera de zi e o cuisine américaine - de ceoare, nu-mi explic. Şi, bineînţeles, viciul e întotdeaunaenglezesc*.
*) În argoul francez, le vice anglais înseamnă activităţisexuale sado-maso implicând flagelarea.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Leda. Traducere dinlimba engleză de Ioana Jelea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
