Aici se sfârşesc amintirile mele din anii cât am lucrat în armată. În mod sigur ar mai fi fost şi altele de amintit şi povestit, dar memoria mea, subiectivă şi capricioasă ca orice memorie, le-a ales pe acestea. Însă vestea bună este aceea că poveştile se vor relua în volum: Consiliul editorial al editurii Cartea românească a aprobat publicarea acestor amintiri, care vor apărea în luna martie a.c. Iată şi coperta cărţii anunţată pe site-ul editurii (vezi foto). Volumul va conţine nu doar toate textele (doar puţin retuşate) din episoadele acestui serial, dar şi câteva dintre fotografiile făcute de mine ci şi de prietenii mei fotografi de la Trustul de presă al armatei, Eugen Mihai, Cătălin Ovreiu şi Petrică Mihalache.
Emoţia mea legată de publicarea acestui volum este cu atât mai mare cu cât mult timp nu am crezut că poveştile mele din armată ar avea vreo relevanţă publicistică, pentru că viaţa mea în uniformă nu a cunoscut nici fapte memorabile, nici acte de eroism şi nici vreo implicare serioasă în evenimente istorice. Apoi, pornind de la vorba unor buni prieteni şi răsfoindu-mi albumele cu fotografii, agendele cu însemnări, am simţit o irepresibilă nevoie de a depune mărturie asupra celor trăite îmbrăcat fiind în acele haine kaki care nu mi-au aparţinut niciodată. Pe bune, fără cosmetizări şi festivisme, fără sintagme de lemn, fără inevitabila autocenzură, purtată adesea inconştient şi care mă sufocase în anii cât am fost ofiţer activ şi relativ disciplinat. Astfel am început să scriu, apelând cât am putut de des la umor, dar ferindu-mă să alunec în băşcălie.
Există în armată - instituţia din care am făcut parte vreme de peste 22 de ani - nu puţini oameni de bine şi de onoare, competenţi şi oneşti, care supravieţuiesc pe funcţii oarecare în marea masă de militari, care, în realitate, nu sunt ceea ce cu emfază se pretind a fi, adică nişte profesionişti, principiali şi patrioţi altruişti. Deoarece nu am vrut să fac de ocară armata în ansamblu, am scris despre situaţii punctuale concrete, fără a da nume şi date foarte precise, gândind că acestea nu ar avea o semnificaţie prea mare pentru publicul larg, care trebuie să-şi construiască singur propria concluzie. În acest fel, poate că unii cititori (îndeobşte militari) vor recunoaşte personaje ştiute, în timp ce pentru alţii (civili) vor fi doar descrieri simbolice ale unor întâmplări strict autentice. Sunt perfect conştient de faptul că în mod cert există multe alte fapte, oameni, locuri mai semnificative decât cele povestite de mine, care ar putea susţine sau contrazice cuvintele mele. În fond, este vorba despre memoriile mele, inevitabil subiective, şi nu despre judecăţi de valoare absolute, cu caracter de generalitate. Am pus pe hârtie acele lucruri care mi-au rămas mie în minte şi care îndeobşte nu apar în relatările curente despre armată şi nici nu au vreo şansă să apară în presa militară, fiind evitate conştient în retorica oficială pentru a nu afecta moralul trupelor, prestanţa instituţiei şi coeficientul ei de încredere. Am scris despre personaje şi lucruri neplăcute sau deranjante, poate oripilante pentru cei obişnuiţi doar cu discursul eroic-laudativ, patriotard, convins fiind că o instituţie sau un întreg colectiv de oameni este cu atât mai puternic, cu cât are tăria de a-şi asuma şi pe cele rele, la fel cum se făleşte cu cele bune.
Detaşat fiind acum de toate cele militare (reflexe, prejudecăţi, mentalităţi, obedienţe, autocenzuri, pudori cazone), îmi dau seama că nici eu nu am fost mai bun atunci decât majoritatea celor despre care am scris acum; am fost şi eu la fel ca toţi ceilalţi ce purtau aceeaşi uniformă, poate uneori mai rebel sau mai naiv, dar în general am stat cuminte în rând, înghiţindu-mi conştiinţa şi revoltele interioare în momentul când încasam solda lunară şi primeam certitudinea relativ comodă a zilei de mâine. Foarte adesea, pe timpul cât am fost ofiţer activ, am simţit nevoia să spun cu glas tare acele lucruri îndeobşte doar şoptite la un pahar de vorbă, dar tocmai acea uniformă despre care spuneam că nu-mi aparţine mă împiedica să fac acest lucru. De multe ori, luat de valul unui entuziasm jurnalistic demn de o cauză mai bună, chiar eu am scris sau am afişat secvenţe triumfalist-glorioase despre armată şi oamenii ei, fugărindu-le sub preş pe cele jenante, sub scuza servirii unui scop nobil (intrarea în NATO, de exemplu). De aceea, aceste amintiri pot fi interpretate şi ca o auto-curăţire asumată şi necesară de minciuna şi festivismele exacerbate în care am trăit şi lucrat atâţia ani.
Nu am scris aceste memorii doar de dragul de a fi scrise, ci mai ales pentru a fi citite. Mi-aş dori ca aceste rânduri să fie citite în primul rând de militari, mai tineri sau în rezervă, cu grade mai mari sau mai mici, fie şi numai pentru a arunca astfel o privire asupra acelei armate care, din anumite unghiuri, s-ar putea să coincidă cu a lor. Abia apoi mi-aş dori ca această carte să fie citită de "ţivili", cei pentru care armata este doar misterul care se întinde dincolo de punctul de control la intrarea în cazarmă. Fotografiile adunate de-o viaţă şi pe care le-am inserat în text depun şi ele propria mărturie, contribuind la reconstituirea atmosferei acelor timpuri şi locuri. În fine, mi-aş dori ca şi alţi foşti camarazi de-ai mei să facă, şi ei, ceea ce am încercat eu: să arunce o privire lucidă asupra propriului trecut, astfel încât acesta să poată fi lăsat mărturie şi învăţătură celor ce sunt sau vor fi în continuare purtători de uniformă kaki.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
