Caută doar în titlu
Ziarul de Duminică

Jenica Tabacu: „Viaţa muzeală de la noi suferă din lipsă de animaţie”/ de Stelian Ţurlea

Jenica Tabacu s-a născut în 1968, la Câmpina. A urmat şcoala generală şi liceul în oraşul natal, timp în care a studiat, în particular, pianul şi limba franceză. La nouăsprezece ani, s-a angajat pe durată determinată, la Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu”. Activitatea şi-a continuat-o, în 1990, după naşterea unei fetiţe, la Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”. În vara acelui an, a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Jurnalism a Universităţii din Bucureşti. Debutul ca jurnalist şi-l face în ziarul local “Câmpina”. În timpul studenţiei, colaborează cu ziarele „Prahova liberă” şi „Tineretul liber”. Atrasă de presa scrisă, Jenica Tabacu s-a întors acasă şi, după o încercare eşuată de a se angaja la ziarul „Prahova liberă”, a ales să dea concurs pentru un post de muzeograf la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, unde a organizat serviciul de Relaţii Publice al instituţiei. În februarie 1996, s-a transferat la Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” din Câmpina, ca muzeograf. Încă din 1995, colaborează cu „Jurnalul de Prahova”, ca redactor în cadrul departamentului Cultură. În 1999, câştigă concursul de muzeograf coordonator, preluând astfel, la 31 de ani, conducerea instituţiei. Din 1996 a început să cerceteze arhiva hasdeeană, bucurându-se de colaborarea cu Mircea Coloşenco. În 2000, cei doi publică o carte, „Protocoalele şedinţelor de spiritism”, apărută la Editura „Saeculum I.O”. În 2006, în faţa unei comisii prezidate de academicianul Eugen Simion, Jenica Tabacu şi-a susţinut teza de doctorat care, mai târziu devine carte.

 

-Sunteţi doctor în filologie cu o teză despre B. P. Hasdeu pe care aţi transformat-o într-o carte publicată la Editura Saeculum, prezentată şi de ziarul nostru, „Amurgul Demiurgului”. De ce credeţi că se mai vorbeşte atât de puţin azi de Hasdeu?

-Sincer, nu ştiu. Trăim, poate, într-o perioadă în care se doreşte negarea meritelor aceluia care a consolidat cultura naţională. Fiecare generaţie interpretează în felul ei opera acestuia. O analiză a modului în care a fost perceput Hasdeu până în zilele noastre sugerează acest lucru. În primele două decenii ce-au urmat morţii sale, genialul savant era necunoscut pentru români. După cum scria Mircea Eliade în prefaţa „Scrierilor literare, morale şi politice”, apărute în 1937, prin grija Fundaţiei Pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, „era urgentă descoperirea lui Hasdeu de către publicul românesc; era necesară restaurarea acestui uluitor scriitor în istoria literaturii româneşti şi integrarea lui în locul pe care îl merită, în istoria vieţii civile, morale şi profetice a veacului XIX”. Prefaţatorul, după o cercetare prealabilă, opina că restituirea întregii opere hasdeene era un proiect gigantesc, imposibil de realizat imediat. Istoria a demonstrat acest lucru. Ediţiile monumentale ale scrierilor savantului s-au concretizat după un secol, în 2007, prin grija Academiei Române, şi astăzi, prin aportul Editurii „Ştiinţa” a Academiei Republicii Moldova. Doi cercetători de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, I. Oprişan şi Stancu Ilin, au scos la lumină şi au comentat textele, în ambele ediţii. Lor le datorăm enorm pentru această curajoasă, binevenită, mult aşteptată întreprindere culturală!

Vastitatea operei şi profunzimile sondate de Hasdeu, în varii domenii ale cunoaşterii, sunt greu de cuprins şi chiar de asimilat. Cercetătorul în hasdeulogie – acest termen fiind uzitat dincolo de Prut, cu referire la viaţa şi opera ilustrului basarabean, trebuie să fie un autodidact, un scormonitor şi un mare iubitor al surselor, documente sau cărţi, pe baza cărora să-şi fundamenteze părerile. Din fericire, au existat şi sunt astfel de hasdeulogi, care au contribuit prin lucrările lor, la cunoaşterea acestui spirit titanesc, care a luminat cultura românească în a doua jumătate a secolului XIX. Nu se poate ignora părerea negativă a unor „cercetători care l-au calificat de-a lungul timpului, însă mult mai aproape de zilele noastre, pe B. P. Hasdeu, drept farceur, senil prematur, antisemit etc. Până în anii ’80, cei care au scris despre savant, au făcut-o cu admiraţie, bazându-se pe surse. Nicolae Iorga îl descrie astfel: „a fost un om genial, a dispus de cunoştinţe neobişnuite în toate domeniile, aşa încât oricând putea uimi pe cei mai mulţi; a avut un spirit elastic cum cu greu s-ar mai putea găsi altul”. Iorga arată prin patru concretizări, meritele incontestabile ale maestrului său: „Arhiva istorică” – prima carte de slavistică în spaţiul românesc, „Cuvente den Bătrâni” – izvoare de veche limbă, comentate cum nimeni nu mai făcuse până la el, „Istoria critică” – prezentând date necunoscute până atunci , şi „Magnum Etymologicum”- dicţionarul monumental conceput, neterminat însă. Gheorghe Adamescu, în „Istoria literaturii române”, îl descrie ca fiind un „spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară”. D. Murăraşu consacră savantului un capitol, în a sa lucrare, „Istoria literaturii române”, unde îl prezintă astfel: „Hasdeu a dominat într-o vreme viaţa noastră culturală, prin erudiţia lui uimitoare”. Gabriel Drăgan, tot într-o „Istorie a literaturii române”, îl caracteriza ca fiind „una din figurile geniale de mare proeminenţă în spiritul culturii creatoare a Românilor”, opera lui fiind „străbătută de un puternic duh naţional şi de un aer de românism izvorât dintr-o conştiinţă luminoasă şi evanghelică, ce-a ştiut să dăruiască pentru binele neamului, bogăţia comorilor sale.” Declaraţia lui Perpessicius, foarte plastică, merită amintită: „imaginea acestuia mă domină şi astăzi. Columnă, pe cât de ornamentală pe atât de solidă, a Partenonului ştiinţei româneşti, astfel este şi aşa va rămâne pentru veşnicie Hasdeu în istorie culturii noastre”. Ovid Densuşianu vorbeşte despre „scrupulozitatea” lui Hasdeu, rar întâlnită la filologii români, iar Mircea Zaciu remarcă faptul că este primul român care „a intuit şi a încercat să demonstreze că poporul nostru are o preistorie glorioasă, asemănătoare cu a altor popoare europene”. Afirmaţia lui G. Călinescu, cum că „Hasdeu a fost un geniu universal şi se poate afirma că a izbutit aproape peste tot” este de reţinut. I. Oprişan vorbeşte în anii ’90 despre „setea de absolut” a lui Hasdeu.

Am citat aceste evocări pentru că au fost scrise cu onestitate şi fără urmă de invidie.

Trebuie să recunoaştem faptul că după 1989, în ciuda nedoritelor „etichete” puse de unii personalităţii lui Hasdeu, s-a publicat mult din opera acestuia şi aceasta graţie celor doi cercetători pe care i-am numit mai sus, I. Oprişan şi Stancu Ilin. Au apărut volumele de publicistică politică, studiile de economie politică, corespondenţa, revistele ieşene şi cele satirice ale lui Hasdeu, precum şi o serie de monografii.

Prefaţa lui Mircea Eliade a aprins în mine dorinţa de a cerceta arhiva hasdeeană. În 1996, sosea Mircea Coloşenco la Castelul „Julia Hasdeu” din Câmpina, cu un teanc de hârtii pe care copiase texte hasdeene necunoscute, scrise în franceză, aflate la Arhivele Statului din Bucureşti. M-a întrebat dacă pot să le traduc, dându-mi un răgaz de trei zile ca să-i răspund. Şi i-am răspuns că „da”, iar de-acolo a început o aventură de zece ani, cu manuscrisele lui Hasdeu – zeci de mii de file de copiat,  tradus şi comentat, din care am extras chintesenţa pentru teza de doctorat, publicată sub titlul „Amurgul Demiurgului. Ultimii ani de viaţă ai lui B.P. Hasdeu”, la Editura „Saeculum Vizual” a reputatului hasdeulog, I. Oprişan. Consider că întâlnirea dintre mine şi I. Oprişan, cel care mi-a fost şi conducător de teză, dar şi editorul „Arhivei Spiritiste”, a fost providenţială. În alte împrejurări, cine ştie cât timp ar mai fi stat arhiva hasdeeană necercetată!? Când am finalizat cele cinci volume din „Arhiva Spiritistă”, se împlinea un secol de la moartea lui Hasdeu…

 

-Ce aduce nou cartea dumneavoastră despre savantul dispărut acum mai bine de o sută de ani?

-Vă spuneam că am cercetat toate manuscrisele hasdeene necunoscute publicului, conservate în arhive şi biblioteci din Bucureşti, Craiova şi Câmpina. Am descoperit multe elemente biografice, pe care le-am prezentat în cartea „Amurgul Demiurgului”. Cititorii vor cunoaşte frământările şi preocupările acestei excepţionale personalităţi a culturii române, după cea mai năprasnică dramă omenească, moartea copilei sale. Argumentarea lor pe baza documentelor constituie un fapt nou, ce asigură statutul de lucrare ştiinţifică tezei mele. Nu a fost uşor! A fost un chin plăcut, un fel de „dulce-amar”, această înverşunată căutare a firului Arianei într-un „hăţiş inextricabil de documente”, după cum afirma Dumitru Micu. Sunt o persoană răbdătoare şi foarte aspră cu mine însămi, disciplinată şi consecventă scopului propus. Dacă la toate acestea adaug pasiunea pentru munca în arhive şi dorinţa de a cunoaşte, înseamnă că am avut tot ce trebuie pentru a-mi împlini misiunea de a acoperi „petele albe” – aşa le numeşte I. Oprişan, din biografia lui Hasdeu. „Amurgul Demiurgului” oferă oamenilor posibilitatea de a cunoaşte istoria furtunoasă a Castelului „Julia Hasdeu” – scrisă pentru prima oară, „ca un episod de senzaţie”, după opinia lui Dumitru Micu. În carte tratez despre simbolismul constructiv, la care a recurs savantul când a înălţat cele două temple, mausoleul familiei din Cimitirul Bellu şi Castelul de la Câmpina. Dacă despre simbolismul prezent în mausoleu a scris Ionnescu-Gion, probabil sub îndrumarea lui Hasdeu, despre simbolismul edificiului din Câmpina nu s-a scris niciodată. Cărţile de specialitate din domenii precum ştiinţa simbolurilor, ezoterism, filosofie, istoria religiilor, arhitectură şi artă, mi-au facilitat drumul spre a înţelege puţin din misterul care a înconjurat timp de un secol „bijuteria scumpă de pe Câmpiniţa” (n.red. – Câmpiniţa este un cartier al Câmpinei), după cum numea poetul Al. Tudor-Miu Castelul „Julia Hasdeu”.

 

-Sunteţi de ceva vreme directoarea Muzeului Memorial „B. P. Hasdeu” din Câmpina. De ce ar trebui un vizitator să se oprească la acest muzeu?

-În orice caz, nu pentru a mai „bifa” un muzeu! Cel care intră în Castelul „Julia Hasdeu” va ieşi din el altfel. Se produce un soi de înnobilare a sufletului prin aplecarea asupra sinelui şi legăturii acestuia cu  Divinitatea. Caragiale scria că acolo, „în fiecare colţ, materia spune ceva”. Simbolurile au o putere magică asupra oamenilor. Îi fac să mediteze, să caute răspunsuri la problemele existenţiale, să înţeleagă că fiecare naştere are un rost şi că moartea este, ca şi viaţa,  o altă zală în lanţul Eternităţii. Castelul este interesant prin trăsătura lui ezoterică – ascunde arătând şi arată ascunzând, iar muzeul găzduit de el evocă poveşti de viaţă senzaţionale.

 

-Care a fost, pe scurt, după 1990, tentativa unor pretinşi moştenitori ai savantului de a smulge Castelul Hasdeu domeniului public?

-În 1973, un inginer din Bucureşti, cu rude îndepărtate în Kisberul Ungariei, a reuşit să obţină prin fraudă, de la un notar câmpinean, un certificat de moştenitor al lui Hasdeu. În 2002, fiul acestuia a depus notificare la Primăria Câmpina, solicitând să-i fie retrocedat Castelul. Castelul nu le aparţinuse niciodată, deci termenul „retrocedare” era forţat. Procesele s-au desfăşurat la multe instanţe până în 2007 când s-a pronunţat hotărârea definitivă şi irevocabilă: Castelul „Julia Hasdeu” rămâne în proprietatea Consiliului Local Câmpina. De altfel, din anii ’60 până astăzi, doar câmpinenii au protejat acest edificiu, el aflându-se pe stema urbei lor.

 

-Aveţi o experienţă în managementul muzeal de peste 15 ani. Ce lipseşte azi vieţii muzeale? De ce atât de puţini oameni mai vizitează muzeele? Sau este o percepţie eronată?

-Din păcate, mentalitatea lucrătorilor din muzeele româneşti şi a celor care ar trebui să susţină financiar activităţile muzeografice, evoluează lent. Am vizitat multe muzee în ţara noastră, unele de importanţă naţională, care au rămas ca înainte de ’89. Dacă nu mă documentam în prealabil, plecam cu nişte imagini în plus şi atât. Sunt muzee în care nu ţi se spune nimic. Afli puţin din textele etichetelor şi, dacă eşti însetat de cunoaştere, rămâi cu frustrări. Nu audioghiduri, nu touchscreen cu informaţii, nu ghid, nu cărţi la standul cu vânzare, nu, nu… Puţine muzee îşi respectă vizitatorii, şi aici, Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” poate fi exemplu pentru că vizitatorii acestuia au la dispoziţie audioghiduri în patru limbi – română, franceză, engleză, germană, touchscreen cu sute de documente şi nenumărate materiale de prezentare: ghiduri, opuscule bilingve, albume trilingve, operele lui B. P. Hasdeu, ale Juliei Hasdeu, monografii, reviste, suveniruri. Viaţa muzeală de la noi suferă din lipsă de animaţie, de ambianţă care să te facă să doreşti să mai rămâi chiar după ce s-a încheiat vizita.

 

-Sunteţi şi consilier judeţean. Influenţează cumva activitatea politică activitatea dumneavoastră ca manager muzeal?

-Desigur. Recunosc faptul că am colaborat bine de-a lungul timpului cu primarul Câmpinei, Horia Tiseanu, un om cultivat şi educat. În general, câmpinenii sunt mândri de urbea lor şi când este vorba de cultură, îşi dau mâna. Anul acesta am restaurat terasele Castelului „Julia Hasdeu”. Lucrarea a fost de anvergură şi a reclamat un buget destul de mare, şase miliarde de lei vechi. În fiecare an, am avut un buget cu care am reuşit să dezvoltăm activităţile noastre, să protejăm, să îmbogăţim şi să promovăm patrimoniul.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.